Danger Man [Lee Jong Suk] • || Short Story|| •

8. My Danger Man

Pe parcursul a doi ani de zile l-am vizitat pe Lee JongSuk la închisoare până când a fost eliberat. Eram în fața unui zid foarte mare, de vreo 10-15 metrii, unde era şi o uşă. Pe acolo ieșeau prizonierii când erau eliberați. Nu eram singura care aştepta pe cineva, asa că avea cine să îmi țină de urât. Am așteptat 10 minute. Cred că actele de eliberare se fac mai greu decât credeam. La un moment dat, văd uşa cum se deschide,  fața luminându-mi crezând că este JongSuk, dar nu era el.

-Fiul meu!

O femeie de vreo 58 de ani care era lângă mine, aleargă către bărbatul ce tocmai ieşise. Îl lua în brațe, îl săruta pe obraji, plângeau amândoi de dor şi de bucurie pentru că acum gratiile nu îi mai puteau desparte o vreme îndelungată. Văzându-i, m-a cuprins un fior. Cred că aşa voi reacționa şi eu când îl voi vedea ieşind.

Mai trec 10 minute, pe uşa prizonierilor ieşeau alți oameni, iar persoanele din jurul meu plecau pe rând până când rămân singura care așteaptă. La un moment dat m-am încruntat, pentru că simțeam o nedumerire. Oare asta era într-adevăr poarta la care trebuie să aştept? Oare am înțeles eu greşit şi trebuia să vin în altă zi? Nu îmi puteam explica.

Am început să merg de colo-colo ca să nu îngheț de frig. Deşi era martie, frigul ierni nu a plecat de tot. Îmi suflam în pumni şi îmi frecam mâinile, dar şi gambele una de cealaltă. Aud uşa cum scârțâia. Mă întorc curioasă şi speram din tot sufletul să fie JongSuk. El era. Un zâmbet larg îşi făcu apariția pe fața mea care radia de bucurie şi de dragoste. În sfârşit puteam să-l ating, să-l iau de mână, să-l strâng în brațe fără ca un panou de plastic să ne despartă.

Eram atât de fericită încât am încremenit. Nu-mi venea să cred. Chiar se întâmplă aşa ceva? Voiam să fac un pas, doi, mai mulți. Voiam să alerg spre el şi să-l cuprind în brațele mele la fel cum făcuse şi acea doamnă cu fiul ei. A început să ningă. Luna martie aducea surprize din când în când, iar aceasta era una dintre ele.

Să-l privesc printre fulgii de zăpadă era un tablou atât de frumos. Poate dacă doar auzeam de aşa peisaj nu îl puteam crede fără să-l văd. Cu toate că eu exprimam mii de sentimente de bucurie, de dragoste, de uimire, de euforie, emoție, el avea încontinuu aceiași expresie: cea monotonă. Nu era fericit că poate vedea libertatea? Nu era fericit să mă vadă pe mine...? Nu.. i-a fost dor..?

La un moment dat, în timp ce înaintam spre el, văd cum venea şi el spre mine. Mă oprisem când eram mai aproape unul de celălalt şi îmi deschid brațele pentru a primi îmbrățișarea lui cea fierbinte. Îmi era dor de ea la nebunie! Se apropia de mine tot mai mult şi așteptam cu nerăbdare, dar trecuse pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi văzut. Am simțit cum inima mea s-a spart în mii de cioburi din cauza gestului lui indiferent şi rece. Ce s-a întâmplat cu el..?

Tot drumul spre casă nu a vorbit deloc, nu a reacționat la atingerile mele, nu s-a uitat nicio secundă la mine. Mă ignora total. Parcă eram o fantomă şi nu mă putea simți, vedea sau auzi. Începuse să-mi fie teamă. Tratamentul psihiatric la care a fost supus acești ani în timp ce era în închisoare i-a şters memoria? L-a orbit? Sau.. era doar un vis? Orice făceam el nu reacționa. Era totul un vis? Nu ştiu... dar am continuat să mergem tăcuți tot drumul până acasă la mine.

L-am lăsat să intre primul, iar în timp ce eu închideam uşa în urma noastră el dispăruse când m-am întors. L-am strigat şi nu a răspuns. Unde s-ar fi putut duce atât de repede? Abia a intrat! M-am uitat în bucătărie, în baie, sufragerie, nu era. Singura cameră în care nu am căutat era dormitorul. Deschid uşa şi intru încrezătoare. Sigur era acolo. Inima mi s-a spart din nou când am văzut încăperea goală. Lacrimile deja îmi curgeau în șuvoaie, ca şi cum ai fi dat drumul la robinet.