Jocurile Supraviețuirii

Capitolul 2

Ieri, pe când veneam de la Sediu, un mă gândeam la un singur lucru: a început războiul...din nou... Îmi tot repetam acest lucru, dar nu îmi prea vine a crede...totul pare doar un coșmar.

Când am luat colțul și am ajuns pe bulevardul încărcat cu tarabe am reușit să prind câteva fragmente din discuțiile oamenilor din jur Război? Din nou? Ești sigur?...Așa am înțeles...Trebuie...oameni...uniți...Conclavul.... Deci nu este doar un coșmar. De frică, nu mai puteam să ajung acasă la mama și la frățiorul meu, așa că am luat-o la goană.

Când am intrat în casă, după ce am închis ușa mare și veche de lemn închis la culoare, am auzit șoapte din bucătărie. Mama nu era singură. Curioasă m-am apropiat de ușa bucătăriei, și am deschis-o puțin să pot vedea și auzi ce se întâmplă.

-Elena, te rog! Avem nevoie de ajutor...

Cel care vorbea este Ase, soțul vecinei noastre. Despre ce fel de ajutor vorbește?

-Nu voi pune viața copiilor mei în pericol, Ase! Realizezi ce s-ar întâmpla cu ei dacă aș fi prinsă? Tonul mamei s-a ridicat puțin, dând de gol faptul că este furioasă.

Ușor, mama și-a pus mâna pe perete, sprijinindu-se de el, parcă încercând să nu se lase prăbușită de haosul care s-a dezlănțuit. Pieptul i se ridica repede, de parcă tocmai a alergat. Ase îi cerceta privirea, așteptând nerăbdător un răspuns. Mama a închis ochii, iar într-un final a spus:

-Bine... Voi vedea ce pot să fac...

Ase a dat din cap, când am văzut că se îndreaptă spre ușa după care m-am ascuns, am fugit spre camera mea, cu lacrimi în ochi...Mi-am dat seama ce se întâmplă...mama a acceptat să li se alăture rebelilor...Urmează ca ea să plece la război... De ce? De ce ne părăsește?

Este ora două noaptea, dar încă n-am putut să închid un ochi, așa că mă uit pe fereastră. Un ciocănit mă scoate din gânduri.

-Da?

Ușa se deschide, iar în cameră intră Matt îmbrăcat în pijamaua lui albastră și cu ursulețul pe care i l-a făcut mama din cârpe vechi în brațe. Ochii lui verzi capătă o nuanță ușor albăstruie din cauza întunericului din cameră, iar părul lui castaniu pare negru. Semănăm, fizic, destul de bine...singura diferență o fac ochii...el are ochii verzi, ca ai mamei, iar eu căprui-aurii, ca ai tatei...El niciodată nu l-a cunoscut pe tata...a plecat înainte ca el să se nască, dar nici eu nici mama nu știm de ce...nu știm nici ce s-a întâmplat cu el de atunci...au trecut cinci ani...Eu l-am cunoscut... Am fost foarte apropiată de el, iar când am realizat că a plecat și că nu se mai întoarce, am fost distrusă... Mă simțeam de parcă o parte din sufletul meu s-a uscat și s-a rupt când s-a dus...Dar lui Matt i-a fost mai ușor...Probabil că s-a obișnuit cu ideea de a nu avea un tată.

-Matt, ce e? îl întreb eu frecându-mă la ochi.

Sunt obosită, dar nu suficient încât să reușesc să fac orice gând să dispară și să adorm.

-Pot să vin la tine?

-Da.

Îi fac semn bătând cu palma patul să vină și să se așeze. Încet el se apropie. Eu îi fac loc, iar el se bagă sub plapumă lângă mine. De multe ori când Matt are un coșmar el vine la mine, iar eu trebuie să îl liniștesc.

-Emma, am visat că mama pleacă...că își făcea bagajele...visele nu devin realitate, nu? Mă întreabă el privindu-mă în ochi.

-Șșșt...Nu, Matt, nu visele nu devin realitate...nu te mai gândi la coșmar...încearcă să dormi...