Jocurile Supraviețuirii

Capitolul 6

Zilele au devenit din ce în ce mai întunecate...Au trecut 13 zile de când Matt a fost luat, iar James ucis fără milă în mijlocul străzii...Am vrut să îl înmormântăm, dar până dimineață din el au rămas doar niște oase și ceva carne și sângele uscat de pe pietrele pavajului...Se pare că pe timpul nopții oamenii și ceva animale înfometate au venit și, disperați fiind, i-au mâncat cadavrul...Oare până unde pot să ajungă oameni? Adică instinctele lor până unde pot merge? Nu cred că voi primi un răspuns la întrebarea asta vreodată...După aceea am fost până acasă să îmi iau niște haine...Eu și Will am decis că ar fi bine să stăm împreună...Când am vrut să intru în bloc, ai cărui locuitori au plecat, mi-am dat seama că apartamentul a fost invadat de oameni săraci. De-abia ce m-au lăsat să intru după ce le-am explicat de o mie de ori că am stat acolo...Până la urmă m-au lăsat să îmi iau un ghiozdan cu ceva haine, ursulețul lui Matt și ceva cărți...Mai multe cărți decât haine...Se pare că zilele ăstea nimeni nu mai are nevoie de cărți...Decât poate ca să facă focul cu ele...

După trei zile de la acel eveniment, am rămas fără mâncare așa că am fost nevoiți să mâncăm firimiturile de pâine pe care le-am strâns în borcan, iar acum nu mai avem ce mânca. În mințile noastre nu există decât cuvintele foame și mâncare.

De haită nu am mai auzit nimic. Doar ceva despre Jay...am auzit că li s-a alăturat partizanilor...iar de ceilalți nimic.

Acum eu și Will stăm în pat, uitându-ne la tavanul gri al camerei. E așa de liniște...o liniște înfiorătoare...

-Nu pot sta așa, nefăcând nimic...spune într-un final Will în șoaptă.

-Nici eu...Dar ce putem face?

Will se ridică de pe pat și începe, din nou, să dea ture de cameră. Mă ridic în capul oaselor. Îi cercetez chipul. Buzele îi sunt acum ca o linie dreaptă, albă, iar la ochi are cearcăne. Trăsăturile îi sunt mai ascuțite și mai dure ca niciodată...Oftează.

-Am putea vinde ceva...lucruri de-ale tatei, haine de-ale lui...Cărți...răspunde el cu glas tremurat și jos.

-Avem nevoie de hainele ălea...Sau poate vom avea...Iar în ziua de azi nimeni nu mai cumpără cărți...

Apoi mi-a venit o idee...

-Sau am putea pleca de aici...

-Ne-ar prinde...zice el cu ochii închiși.

-Eu una, prefer să mor încercând să scap de aici, de foame sau împușcată de un Om cu Sânge Alb... Și, în plus...nu mai vreau să stau aici...Prea multe amintiri...

-Nu știu...Emm...când spune asta trăsăturile lui par să devină mai blânde.

-Sau poate ai dreptate...Cam e o idee proastă...cred...

El se apropie de mine și mă ia în brațe...

-Și unde să mergem?

-Nu știu...cât mai departe de aici...

-Bine...Cred că e tot acolo...Nu pierdem nimic dacă încercăm...bănuiesc...Plecăm la noapte. De acord? Mă întreabă el îndepărtându-se puțin ca să îmi poată vedea fața.

-De acord, șoptesc eu.

Mă ridic de pe pat și mă duc la baie. În baie nu este nici un geam și, fiind întuneric, încerc să aprind lumina...Nimic...Se pare că nu mai avem nici curent...În întuneric, totuși, în oglindă văd un chip. Prima dată mă speriu, dar apoi îmi dau seama că sunt eu... Nu m-am mai recunoscut. Trăsăturile feței sunt mai ascuțite, obrajii supți, ochii afundați puțin în orbită, subliniați de niște cearcăne mov. Acum îmi dau seama ce mult ne-a schimbat foamea...Fizic și psihic...E cam greu să gândești pe stomacul gol...Ies din baie.