Jocurile Supraviețuirii

Capitolul 5

Udã leoarcã, mã trezesc dintr-un coșmar în care țineam în brațe corpul mamei și al lui Matt. Will nu e aici, pesemne cã s-a trezit. Mã ridic de pe podea, îmi iau elasticul din buzunarul pantalonilor și îmi prind pãrul în coc. Ies din camerã și îl gãsesc pe Will stând pe canapea cu tatãl sãu. Pe fațã au niște expresii sumbre, întunecate.

-Bunã dimineața, spun eu când închid ușa dormitorului lui Will. S-a întâmplat ceva?

James își îndreaptã privirea spre fiul lui, parcã așteptând ca Will sã spunã ceva. Într-un final, își ia privirea de la Will și și-o îndreaptã spre mine.

-Ți-am consultat fratele.

Cu aceste vorbe în sufletul meu apare și speranța, dar și groaza de a afla ceva rãu în același timp. De suspans, fãrã sã îmi dau seama, îmi țin respirația.

-Sã fiu sincer, nu știu ce e cu el. Nu pot, deocamdatã sã îmi dau seama ce e cu el...va trebui sã fac mai multe teste...

Acest lucru e un semn rãu cred...doar bolile cumplite sunt greu de descoperit...Încerc sã fiu calmã, sã nu plâng, iar asta, ca de obicei, mã face sã mã doarã în gât...Se pare cã într-un fel sau altul durerea trebuie sã se facã simțitã. Îmi îndrept privirea spre fereastrã și strâng pumnii pe lângã corp...E uimitor cât de repede poți pierde tot doar într-o sãptãmânã...Și când te gândești cã totul a început de la niște conducãtori lipsiți de caracter, aleși prin anii 2014-2018, votați de niște oameni care au fost cumpãrați cu niște promisiuni care nu au fost îndeplinite niciodatã, cu niște bani în plus sau niște pâine, de infractori: violatori, hoți, corupți, conducãtori care au ajuns în funcții mari inclusiv din cauza oamenilor care, deși vedeau foarte bine ce se întâmpla, care erau deștepți și cu mintea deschisã, nu au ieșit la vot atunci când trebuia, iar când și-au dat seama cã lucrurile au început sã o ia razna și cât de rea era cu adevãrat situația, era prea târziu ca sã poatã sã facã ceva...Iar noi plãtim pentru asta...urmașii lor...Dar, asta este...Nu mai poți schimba trecutul...El aparține strãmoșilor noștri, dar viitorul ne aparține nouã, tinerilor de azi și cred cã meritã ca noi și pãrinții noștri sã facem tot ce ne stã în putere sã ne asigurãm cã lucrurile își vor reveni, cã totul va fi reparat, cã totul va fi bine...Sunt sigurã cã și eu pot face ceva...voi putea aduce o schimbare...Întrebarea este cum? Ce am de fãcut? Deocamdatã, nu știu, dar poate cã voi afla în curând...

Will vine lângã mine și mã ia de mâini, desfãcându-mi pumnii încleștați.

-Ești ok? Mã întreabã, ochii lui aurii cercetându-mi privirea.

-Da...sunt ok...

Cred...spun în mintea mea...

-Nu, nu ești...Cred cã te cunosc destul de bine încât sã știu cã nu ești ok...

Nu îi rãspund...Nu vreau sã mã plâng...Încerc sã mã amãgesc cu ideea cã lucrurile pot fi mai rele decât sunt...Cã se poate și mai rãu.

-Bine, atunci mã voi duce sã aduc echipamentul de la spital...spune James ridicându-se de pe canapeaua de piele.

Își ia jacheta de piele neagrã de pe cuier și dã sã plece. Înainte ca tatãl lui Will sã iasã din apartament, mai apuc sã spun ceva.

-Mulțumesc.

James își întoarce privirea spre mine, zâmbește puțin, dupã care iese pe ușã.

-Mulțumesc și ție, Will, nu știu ce m-aș fi fãcut fãrã tine zilele astea, zic eu și îl iau în brațe.

Timp de câteva secunde, stãm așa, îmbrãțișați și parcã, pentru o clipã, uit de tot, dar aceste secunde trec prea repede, iar Will se desprinde din îmbrãțișare.