Jocurile Supraviețuirii

Capitolul 7

Will îi sare în brațe.

-Ce faci aici? Îl întreabă Will încă șocat.

-Ce faceți voi aici?

-Vrem să plecă din oraș.

-Eu tocmai ce veneam la tine, îi spune Sam lui Will.

Will se uită în jur.

-Nu cred că e un loc bun de stat la povești.

E adevărat că suntem înconjurați de blocuri și nu cred că vrem să trezim pe cineva și să fim prinși...Deși nu știu cine a mai rămas în blocurile ăstea pe care să putem trezi.

-Nu puteți pleca! Spune Sam...Granițele orașului sunt pline de Oameni cu Sânge Alb. O să vă prindă.

Will oftează și înjură în bărbie. Se pare că suntem blocați aici...ca niște păsări în coliviile lor...Numai că poate ele vor avea norocul ca cineva să le scoată...noi, nu prea cred... Întunericul din jur pare că începe să mă sufoce.

-Se pare că trebuie să ne întoarcem acasă...spun eu cu voce joasă.

Tare mult mi-aș fi dorit să plec din cimitirul ăsta plin de fantomele trecutului...

-Sam, vii cu noi? își întreabă Will prietenul.

Sam dă din cap în semn că da.

-Haide, spune Will bătându-l pe umăr.

Cu coada între picioare, am pornit toți trei spre apartamentul lui Will.

O tăcere dureroasă se pune între noi...Nici unul nu spune nimic cât trecem pe lângă blocurile dărăpănate. Un strat gros de ceață ne înconjoară...Mă simt de parcă aș fi într-un film horror, iar acum e momentul ca fantoma sau monstrul să apară prin ceață și să sară la noi... Sinceră, nu îmi mai e frică de asta... Știu că nu există așa ceva, dar, totuși, există niște monștri de care chiar îmi e frică: Oamenii cu Sânge Alb...Niște oameni cruzi, fără minte proprie, niște roboți...Tot ce pot face acum e să sper că nu va apărea unul chiar acum.

Tot drumul am tăcut...toți trei... Într-un final am reușit să ne întoarcem cu bine în apartament. Mă duc în living și mă așez pe canapeaua de piele, iar după câteva clipe mi se alătură și băieții. Din nou, liniște...Îmi dreg glasul și rup liniștea:

-Sam, ce s-a întâmplat? îl întreb eu.

Când îl întreb asta, fața lui se întunecă, iar ochii i se umplu de lacrimi.

-După câteva săptămâni de foamete și după ce mama s-a îmbolnăvit și a murit, tata s-a sinucis. Iar Lev, a încercat să lupte, dar durerea era prea mare, așa că s-a sinucis și el.

Împietresc. Un val rece, parcă de gheață, îmi trece pe șira spinării, făcându-mi pielea de găină. Ochii îmi sunt năpădiți de lacrimi. Will a pălit, iar și ochii lui par îndurerați. Săracul Lev...era așa un copil deștept și bun... Urăsc Conclavul, urăsc vremea asta... Toată tărășenia asta mă face să mă simt captivă în întuneric, acompaniată de umbre și fantome. Încerc să scap, dar parcă întunericul însuși pare că prinde formă și mă ține captivă.

-Îmi pare așa de rău...spun eu ușor în șoaptă și cu vocea tremurată.

Știu prin ce trece... Nu e ușor să treci peste...Pare imposibil...și poate e...Mai ales când amintirile sunt proaspete și reapar în mintea ta...Sam își ia privirea de la podea și și-o îndreaptă spre mine.

-Nu e vina ta...

Will, dezmorțindu-se, se duce și îl ia în brațe pe Sam. După câteva clipe mă alătur lor.