Mort sau viu? *editare *

Partea intai: capitolul 1

Dupa parerea mea, fiecare dintre noi are in localitatea sau orasul unde sta, aceea strada, casa sau intersectie parasita, ca de exemplu: la noi in oras este asa-zisa alee numita "aleea mortilor", pentru ca se povesteste ca odata de demult, acolo traia o ghicitoare ce a facut un farmec atunci cand aceasta a murit, rostind fraza "Fie pace fie rau, aici, demonii vor cutreiera mereu!" si de atunci, multi pasionati de aceste fenomene paranormale si-au incercat norocul. Problema insa, se amplifica atunci cand zvonurile noi ce apar, ca fiind adevarate, sustin cu stupoare ca cercetatorii ce au incercat sa isi satisfaca aceste curiozitati, nu s-au mai reintors niciodata in viata de zi cu zi. Pe mine insa, m-a atras intr-un mod placut acea alee.

Intotdeauna am vrut sa ma conving cu adevarat, de ceea ce se intampla pe alee dar niciodata nu am avut destul timp, sau nu aveam starea de spirit necesara pentru a venii aici. In acest moment, gasind o scuza banala, anume o cearta cu mama mea adoptiva, m-am pregatit sufleteste, incarcata cu tot curajul necesar si o minte limpede, am venit aici pe aceasta alee blestemata. Intr-un fel eram fericita ca imi satisfac curiozitatea ce m-a macinat in cei saisprezece ani ai mei, dar aveam o senzatie ce imi facea pielea de gaina. "Poate ca eram imbracata prea subtire" mi-am spus in gand in timp ce paseam atenta pe drumul mult dorit. Desi senzatia ca cineva ma urmareste, nu imi dadea pace, constiinta mea m-a asigurat ca datorita zvonurilor renumite, era normal sa am acea stare de spirit in alerta. Totusi, pentru a-mi satisface curiozitatea mi-am aruncat de cateva ori, privirea peste umar, neavand un rezultat.

Cand linistea mormantala a fost intrerupta de un raset copilaresc si incet, abia auzibil de urechea umana, am inceput cu adevarat sa ma ingrijorez. Imi tot mutam, un pic speriata, privirea de jur imprejurul meu, fara a vedea sursa chicotitului ce inca se auzea. Nu am putut sa depistez nici macar directia din care venea acel ras diabolic ce nu imi dadea pace, asa ca, enervandu-ma putin pe incompetenta mea, mi-am facut curaj cat sa intreb, pe un ton monoton si indiferent:

-E cineva aici?

Pe moment, nu am avut un raspuns concludent. Rasetele tot continuau sa se auda, putin mai amplificate ca inainte. "Daca zvonurile sunt adevarate, atunci cea/cel care produce acel zgomot de pe fundal, cu siguranta nu este om. " imi zic in minte, inghitind in sec.

Apropiindu-ma de un copac, aflat pe o parte laterala a aleeii, m-am hotarat sa stau jos, pentru a medita asupra situatiei. Un lucru era sigur, nu trebuia sa imi pierd calmul indiferent de situatie. Trebuia sa am stapanire pe corpul meu si sa am incredere in fortele mele...

Dandu-mi capul pe spate astfel atingand acel copac si oftand, imi dau seama ca langa mine statea, aparuta de nicaieri, o fetita. Nu mi-am pus intrebari, deoarece nu avea rost, caci trebuia sa accept sitatia exact asa cum era, dar in schimb, am incercat sa ma uit la trasaturile ei. Avea ochii mari, de un albastru angelic, parul blond ii era ciufulit, o facea sa para destul de neingrijita. De asemenea purta o rochita albastra, acuperita ici si colo de buline albe, micute. In picioare, avea niste ciorapi lungi de culoare alba si purta o pereche de pantofiori mici, de culoare neagra, cu un pic de toc, desi nu ii era chiar recomandat sa poarte avand in vedere varsta sa ce nu depasea mai mult de noua ani.

-Buna...

Imi zise dupa un lung schimb de priviri aceea fetita. Se putea observa tristetea acesteia, chiar si din glasul ei atunci cand a pronuntat acel "buna", dar si din ochii sai blajini ce iti inmuiau picioarele. Nu stiam cum sa ma adresez ei, caci nu imi plac foarte mult acele formule initiale cu care se incepe o discutie, asa ca fara sa mai lungesc convorbirea, am intrebat-o exact ceea ce ma interesa:

-De ce esti trista?

-Vrei sa sti de ce sunt trista? zice aceasta aproape izbugnind intr -un plans amarnic, facandu-ma sa ma simt prost.

Poate ca nu trebuia sa ma adresez asa unei biete fetite, deoarece se pare ca am rasucit cutitul in rana. Dar, deoarece chiar ma interesa, am dat incet din cap afirmativ si aceasta imi zice, acoperindu-si chipul cu palmele sale micute:

-Sunt trista pentru ca tu...

-Ce am facut sa te supere? ii zic eu fara sa gandesc si de asemenea fara sa respir, de parca m-as fi simtit jignita de reactia ei.

-Sunt trista pentru ca tu, inca nu ai...

-Inca nu am ce? zic neincrezatare,cu o voce tremuranda si tot o data foarte curioasa.

-Inca nu ai murit! spuse aceasta dandu-si la o parte mainile de pe chipul sau, ce au revenit la forma initiala -in jurul corpului - si chipul sau, ii era schimbat aproape in intregime. Avea un larg zambet, dezvaluindu-si dintii speciali si limba bifurcata, mult mai lunga decat cea normala, ii statea atarnata in coltul gurii, iar ochiul stang i se transformase intr-un vid negru si profund, in timp ce celalalt ii ramase neschimbat. Corpul sau se inaltase brusc, ajungand la inaltimea mea, apoi intrecandu-ma cu mult.

M-am ridicat agitata si ingrozita de creatura ce se afla langa mine, luand-o la sanatoasa, unde vedeam cu ochii. Alergam pe unde am venit cu speranta nestinsa ca poate voi scapa cu viata de acolo, cand ii aud pasii din spate, acompaniata de vocea mult mai groasa a monstrului de pe urmele mele:

-Ce imi place cand te chinui! Nu ai idee cat de tare ma face sa rad!

Nu mai dura mult, ca ii vad corpul gigantic, aparand in fata mea, de nicaieri. Cum a ajuns acolo cand eu eram inaintea ei? Cum a facut asta? Acum o secunda era atat de departe, iar acum aproape ii pot simti respiratia. O priveam neintelegand, iar ea a profitat de tacerea mea spunand inca o fraza, ce pur si simplu ma inebunea:

-Chiar vrei sa te devorez?! Parca nu mai e asa de distractiv daca nu te zbati... dar in fine, cum nu am mai mancat de mult trebuie sa ma multumesc cu ce ma pui sa fac!

Nu stiam ce sa ii spun, era imposibil sa ma devoreze. Trebuia, totusi, sa imi revin. Am gandit repede si singura sansa sa castig aceasta lupta, era cea de a o invinge verbal, caci fizic, nu am nici o sansa:

-Sa ma devorezi? ii zic increzatoare pufnindu-ma un ras fortat. Cine esti tu sa -mi spui ca ma "devorezi"? Ah, stai! Stiu cine esti tu! Esti un copil neiubit de parinti! Esti rasfatata, esti inganfata, esti o copila ce nu stie ceea ce cauta aici! reprosandu -i ceea ce cred despre ea, cu o asa incredere, fetita s -a oprit din a mai se apropia spre mine, relundu-si forma initiala, si a inceput de data aceasta sa planga cu lacrimi adevarate, spunandu -mi:

-De unde sti?

"Chiar nu stiam, doar am presupus. " imi zic in minte astfel dandu -mi seama ca e doar o copila si ceea ce i -am spus era complet neadecvat si tot o data, crud. Trebuie sa -i spun ca si eu sunt la fel ca ea, chiar daca eu m -am maturizat mult mai devreme decat ea, tot un trecut asemanator am si eu.

-Stiu perfect cum te simti, eu sunt adoptata... asa ca nu m-am gandit niciodata ca as fi cu adevarat iubita de ei.

Aceasta isi ridica privirea catre mine, avand din nou acea privire calma si imi zice printre suspine, interesata cu adevarat, ca vrea sa mai auda detalii legate de mine:

-De ce ai fost adoptata?

-Din cate am auzit, cand aveam trei luni, parintii mei adevarati si sora mea, au murit in acel incendiu faimos din anul 1998.

-Pai si tu?

-Din cate am inteles, pompieri m-au gasit prima. Sa zicem, simplu noroc?

-Ca si acum, pustoaico! Nu toti demonii sunt ca mine! Ai mare grija.

Zicand asta m -am amuzat un pic din cauza vorbelor ei, pentru ca ea mi s -a adresat mie cu "pustoaico ", dar inainte sa -i mai zic ceva, o lumina venita de nicaieri si destul de puternica, se asternu asupra ei. Intelegand ceea ce se petrece i -am spus, inainte sa plece :

-De ce ti -ai gasit pacea?

Aceasta cu un ultim suras, imi spune:

-Sti? Eu nu mi -am dorit nimic altceva decat sa ma inteleaga cineva. Iti sunt recunoscatoare, asa ca, iti vand un pont. Daca vrei sa scapi cu viata de aici, intelege demonii. Eventual, fi ca ei!

Indreptandu -se catre lumina, a disparut incet incet, pana cand, corpul ei a disparut de tot. Cu un zambet sincer am facut cu mana luminii ce se micsora. Ma bucur ca am reusit sa -i gasesc pacea acelei fetite. Va fi o amintire placuta!