Mort sau viu? *editare *

Partea intai: capitolul 3

Atunci tot ce am mai vazut, a fost negru. Pe moment credeam ca m-a lovit cineva cu o piatra si mi-am pierdut cunostiinta, deoarece simteam o durere inexplicabila. Dar de indata ce mi-am revenit, am inceput sa coonstientizez ca eram bine si ca nu mai simteam nici o durere. 

"Sa nu te sperii! Sa ramai calma, caci altfel nu te pot controla!" rasuna o voce din capul meu. Dupa cum credeam, aceea nu eram eu, ci era Cristan ce ma indruma ce sa fac. "Bun, acum lasa-te purtata de puterea pe care ti-o dau. Dar totusi  nu face daune majore! " a spus pe un ton mai mult ca si carismatic.

Imi pastrasem calmul, iar asta m-a ajutat in momentul in care puterile lui Cristan imi dadusera posibilitatea sa ma ridic de pe pamant. Incetul cu incetul,incepusem sa plutesc deasupra fantomelor, iar ochii incepusera sa ma doara, dar nu ma dureau insuportabil asa ca ma puteam obijnui cu durerea. Mana mea se ridicase fara voia mea, iar privirea mea, s-a concentrat pe unul din copacii din fata mea. Acesta incepuse, incet incet, sa renunte la radacinile ce le avea fixate pe pamant, iar eu nestiind ce sa fac din cauza copacului ce venea lin catre mine, indicatiile lui Cristan nu au ezitat sa apara.

"Foloseste-l ca pe o sabie. Spiritele sunt speriate de  lemn!"

"Dar acestea, imi inchipuisem ca sunt fantome!" imi zic eu in mintea mea.

"Fantomele vor să îţi facă viața un coșmar din simplul amuzament,spiritele îți pot devora sufletul, iar demonii își vor îndeplinită ultima dorință, de aceea au abilitatea de a te poseda!Tine minte asta!" zice el pe un ton destul de nervos, desi doar eu il puteam auzi.

"Crede-ma dejea am memorat!" ii zic eu astfel incat sa il mai calmeze un pc.

"Sper si eu!" zicand asta, eu am observat ca planta aceea zburatoare, era langa mine. 

Am incadrat cat de bine am putut trunchiul copacului in mainile mele si am constatat ca el era mult mai usor decat mi-am inchipuit. Folosind informatia utila de la Cristan cum ca spiritele sunt speriate de lemn, am incercat, desi nu pot spune ca modul in care dadeam cu acel copac oriunde vedeam aceea forma neomeneasca era tocmai iscusit, macar am perseverat si nu m-am dat batuta pana cand am reusit intr-un final, sa sperii si cel mai "curajos" spirit.  

-Victorie! strigasem eu atunci, cand am coonstientizat ca am facut o treaba buna si eul meu, vroia din rasputeri sa se de-a mare.

Inca zburand, am inceput sa ma bucur ca un copil mic, iar cand m-am uitat in josul meu, l-am vazut pe Cristan, jos pe pamant, uitandu-se la mine cu un zambet ciudat pe fata. "Cand a iesit din corpul meu?" era intrebarea ce ma bantuia in acest moment.

-Asta o sa fie amuzant! strigase Cristan la mne.

Ma uit ciudat la el si dupa am realizat de ce zisese aceasta propozitie, si imediat am simtit un gol in stomac cand am cazut de la 3 metri, deoarece imi disparusera pterile. De indata ce am facut cunostinta cu asfaltul, ma uit la Cristan si ii zic:

-Puteai sa ma prinzi, nenorocitule!!!

-Adevarat, sunt un nenorocit! Acum rdica-te ca nu mai avem mult! rase el.

-Vrei sa te omor? Termina din a rade! zic enervata la culme.

-Veste noua papusa... sunt dejea mort! zice el ironic.

-Esti dejea mort, altceva nu sti sa zici si tu...(zic eu strambandu-ma la el)

-Ce copila esti! zice asta ajutandu-ma sa ma ridic.

-Ce matur esti! Copil de 17 ani, cu probabil mi de ani in plus! zicand asta in timp ce ma ridicam de jos.

Il facusem sa rada, dar in acelasi timp si eu incepusem sa rad. Ma simteam in largul meu, aici chiar puteam sa rad, adica nimeni nu imi zicea ca fac galagie sau ceva de genu, puteam sa ma joc cu cuvintele, sa fiu eu! Ma simt ca si cand apartin de aici! Ii zambesc in timp ce dejea mergeam catre casa vestitului criminal, a lui Cristan.

-Mai avem mult? Piciorele mele vor sa se odiheasca! ii zic eu zambind.

-Defapt chiar acum, am ajuns! zice el dand la o parte cateva ramuri. Ori eu nu vad bine sau tot ce este in fata noastra e decat o simpla si deasa, ceata?

-Tu glumesti? Nu e nimic acolo!

-Tu esti cea care nu vede nici o cale de iesire, dar te asigur ca acolo este casa lui. Acum nu te speria...

Se apropie de mine cu pasi repezi. Ce are de gand?Iar ma v-a poseda? Isi deschise-se bratele sa ma imbratiseze... instinctiv si eu am facut acelasi lucru. Era la 20 de centimetri distanta. Chiar facem asta? Pana la urma ma ia in brate si ii raspund inchizand ochii. Ii deschid brusc deoarece o secunda mai tarziu, imbratisam aerul! Iar vocea lui, dejea se auzea in mintea mea:

"Ce naiva esti... chiar credeai ca te imbratisez fara vreun motiv?"

"Cristan... ma calci pe nervi!" zic asta in gand, fara sa imi dau seama ca el ma poate auzii.

"Simt... si ca sa iti spun asa, nu sunt placuti la atingere!" zice el razand pe infundate.

Dupa ce ajung la casa aceea...

------------------------

Postez maine ce s-a intmplat la casa aceea. V-am pupat!