Mai mult decât atracție#Grey Sisters Vol IV

Capitolul 1

     Dacă am învățat ceva de când sunt medic, am învățat cât de prețioasă e viața. Cât de mult contează o clipă. O singură secundă care pare neînsemnată în viața noastră, ei bine în momentele cruciale acea secundă poate să însemne totul. O secundă în minus sau în plus poate face diferența dintre viață și moarte .
  -Unu, doi, trei...Liber!
  Apăs paletele de resuscitare pe pieptul pacientului de pe targa din fața mea.
  Îmi ridic privirea spre aparatul de monitorizare a pulsului. Linia e dreaptă.
  Îi fac masaj cardiac și îi trimit șocuri electrice din nou.
  De trei ori:
-Haide! Unu! Doi! Trei! Liber!
 Aștept câteva clipe și în mintea mea repet aceleași cuvinte ca întotdeauna.
  Haide. Haide! Nu se poate să mori!
  Și chiar atunci pieptul i se ridică și îl aud cum inspiră aer adânc în plămâni. Inima incepe să îi bată monitorizată de aparat iar eu simt cum un val de ușurare și adrenalină pură îmi traversează trupul:
-Să îl mutăm în sala 2! Are nevoie de un consult  tomografic și să vedem dacă trebuie cusut. A avut un accident? întreb deoarece pacientul a fost adus de urgență acum câteva clipe și de atunci nu am avut timp să aflu mai multe informații decât ceea ce era evident, că era pe moarte.
  Asistentele din jurul meu nu spun nimic. Iau fișa din mâna celei care o completează dar nu scrie încă nimic la cauză. Așa se întâmplă mereu la urgențe. Durează puțin până să se pună lucrurile în ordine.
  Privesc pacientul și încerc să mă prind singură ca să îmi pot da seama care sunt următorii pași pe care îi am de parcurs.
  Îmi ia o clipă în plus să îi observ încheieturile. Prost bandajate cu niște cârpe avute la îndemână. Sângele deja le-a pătat.
  Oftez. Un sinucigaș. Sau mă rog, o tentativă de sinucidere. Avem câteva cazuri asemănătoare în fiecare lună. Deși printre tentativele sinuciderii, tăiatul venelor nu e atât de des întâlnit precum o supradoză sau săriturile din locurile înalte.
  Abea atunci când asistentele încep să împingă patul afară din cameră și patru bărbați, dintre care doi bine făcuți, cu telefoanele la urechi și îmbrăcați în costume, vin spre noi grăbiți strigând ceva ce eu nu înțeleg, îmi dau seama că pacientul din fața mea e o persoană importantă.
  Nu e ca și cum dacă e cineva cunoscut sau important, o să i se ofere un tratament mai bun, nici pe departe. Îmi tratez toți pacienții la fel. Când ai pe cineva rănit pe masă, nu contează cine este. Contează să îl salvezi. Iar eu, în clipa asta, mă străduiesc să îi salvez viața acestui bărbat.
  Protocolul spitalului spune că nimeni în afară de medici nu are voie să intre în sală cu pacientul așa că bărbații trebuie să rămână la ușă fie că vor fie că nu, însă desigur, nimeni nu îi poate opri deoarece o asistentă micuță de un metru jumătate nu poate să le facă față.
  Înțeleg doar câtev un cuvânt din ce spune:
-Domnule, trebuie să ieșiți de aici!
-Șeful...Domnul...trebuie să...
-Domnule, nu aveti voie aici! Vă promit că o să fac tot ce pot ca să îl ajut pe șeful dumneavoastră, dar trebuie să ieșiți de aici acum, sau sunt nevoită să chem paza!
  Îi desfac pacientului cârpele de la încheieturi și îl aud pe celelalt bărbat cum inspiră adânc și până la urmă, se lasă condus afară.
  Mă bucur că tăieturile nu sunt foarte adânci și sunt făcute așa încât să se mai poată face ceva.
-În regulă, acest om a primit o a doua șansă de la viață așa că să nu o irosim!
  O asistentă îi dă o injecție cu calmante, eu îmi pun mănușile și masca și ne apucăm de lucru.

   ***

   Plec de la spital abea spre seară. Tura mea a ținut 18 ore așa că sunt epuizată. Aproape că mă întind pe o bancă și adorm în drum spre casă. Am un apartament la doar câteva străzi distanță de spital așa că pot să ajung repede în caz de o urgență.
  Mi-am dorit să devin medic de când aveam 7 ani. Prietenul meu cel mai bun, Sam, a căzut din copac iar osul i-a perforat mușchiul. Eram chiar acolo lângă el, și față de alți copii de 7 ani care ar fi văzut imaginea aceea și ar fi fost îngroziți, eu am fost doar curioasă.
  Eram curioasă de modul în care osul a reușit să treacă prin mușchi, țesuturi și piele. Am chemat ajutoare și am vrut să merg cu el la spital dar nu mi-au dat voie. Cu toate astea, din clipa aceea, am știut că vreau să fiu doctor.
  Așa că am luptat pentru visul meu și acum, la 27 de ani sunt în sfârșit oficial chirurg traumatolog. Îmi iubesc meseria. Satisfacția pe care o simțit când salvezi viața cuiva nu se compară cu nimic. Dar nici durerea și frustrarea pe care le simți când pierzi un pacient.
  Viața vine cu părțit bune și părți rele. Tu alegi care parte înseamnă mai mult pentru tine.