Mai mult decât atracție#Grey Sisters Vol IV

Capitolul 3

    Îmi iau halatul peste uniforma de medic, și iau fișele pe care le am astăzi de semnat. După ce îmi fac vizitele obișnuite, ajung la salonul pacientului sinucigaș. Intru și văd că jaluzele sunt trase așa că merg să le deschid.
  Aud un geamăt și când mă întorc îl văd pe pacient mișcându-se în pat. Mă apropii de el și aștept să își deschidă ochii. Nu are privirea focusată din prima și îi zâmbesc:
-Hei!
  Privește derutat spre mine și se încruntă:
-Un...Ce s-a...
-Ești la spital. Ești în regulă.
-La spital? Dar ce s-a întâmplat?
  Nu știu cum să îi spun că și-a tăiat venele, așa că spun doar:
-Trebuie să te consult. Cum te simți?
-Bine. Mă doare puțin capul.
-E de la medicamente.
  Îi notez valorile de pe aparatul de monitorizare și îl ascult cu stetoscopul. Atunci când își ridică halatul de spital observ că are cicatrice în partea stângă sub coaste. Nu e de acum. E mai veche, e o cicatrice care a avut timp să se vindece. Imi pun stetoscopul în jurul gâtului și îl întreb:
-Vrei să îi chem pe vreunul dintre însoțitorii tăi?
-Insoțitorii mei? întreabă confuz
-Arăt spre geamul salonului unde prin jaluzelele coborâte se vede silueta impunătoare a unui om de pază:
-Gărzile de corp, bănuiesc.
  El oftează:
-Ai putea să le spui că încă dorm? mă întreabă
  Îi zâmbesc:
-Sigur. Am să plec acum deoarece mai am si alți pacienți de văzut. Dacă ai nevoie de ceva, apasă pe butonul acela roșu de lângă pat și o să vină o asistentă.
  El dă din cap și eu ies din salon continându-mi vizitele.

     ***

   Viața de medic presupune multe ore de muncă și puține ore libere. În spital alerg toată ziua dintr-o parte în alta. De la pacienții internați la sala de urgențe unde apar mereu cele mai interesante cazuri dar care uneroi sunt și dificile deoarece sunt unice. Unele dintre ele nu au mai fost văzute niciodată. Abea am timp să ciugulesc ceva și trebuia să fiu altundeva. Dar iubesc toate astea. Aceasta e viața pe care mi-am ales-o. E viața pe care mi-o doresc și pe care o iubesc.

    ***

   A doua zi când intru în salonul pacientului meu sinucigaș, acesta stă în pat in capul oaselor și se uită spre feresată. Își întoarce capul să vadă cine a intrat:
-Hei! mă salută dar nu îmi zâmbește
-Hei!
  Mă apropii de patul său și îi iau fișa medicală:
-Cum te simți?
-Sunt bine.
  Tace câteva clipe în timp ce eu notez ceva și apoi dintr-o dată spune:
- Știu de ce am ajuns aici. Mi-am văzut încheieturile.
  Stau cu spatele la el așa că nu îmi poate vedea expresia, încerc să îmi pun o expresie neutră pe chip când mă intorc spre el:
-Da. Accidentul...
-Nu a fost niciun accident.
  Rămân surprinsă de tonul său ridicat  dar se temperează imediat:
-Nu a fost un accident. Dar desigur că probabil asta o să spună în presă ca să le închidă gura cârcotașilor.
  Se uită spre geam apoi își întoarce din nou privirea spre mine și abea acum observ cât de albaștrii îi sunt ochii:
-Sau au spus deja asta? Asta scrie in articole?
-Eu...
Nu înțelegeam despre ce vorbește dar el părea că poartă mai mult un monolog decât vorbește cu mine:
-Sigur managerul meu o să rezolve toată treaba așa cum știe el.
  Tonul său e sarcastic și eu nu știu ce să îi spun:
-E plin de paparazzi afară, nu?
Dau din cap iar el injură în șoaptă:
-Firar! Bo o să îmi facă capul pătrat.
  Oftează și își dă drumul teatral pe pat. Nu pare prea preocupat de încheieturile sale, nu la fel de ocupat cum pare de tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Și îmi aduc aminte că gărzile de corp și paparazzi inseamă că e o persoană cunoscută. Dar cine? Numele de pe fișa sa, Alecsander Blake, nu îmi spune nimic. Sau?
  Mă uit din nou mai bine la el. Ochi albaștrii, păr blond, chipul acela...Sunt sigură că l-am mai văzut undeva. Dar unde?