Mă dor obrajii, dar încă nu mă pot opri din a zâmbi ca o proastă. Cred că asta a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri din viața mea! Nu că aș fi avut prea multe...
Am ajuns în fața geamului camerei mele chiar înainte să îmi dau seama. Încă mă gândeam la mâinile frumoase ale lui Yoongi, la ochii lui plictisiți și buzele lui drăguțe. Ugh... Ce buze!
Mă ridic puțin pe vârfuri și bat în fereastră. Sper că Jungkook nu a adormit. Aud cum deschide cineva geamul și ridic imediat mâinile, zâmbind larg. Abia aștept să văd ochișorii de căprioară a celui mai drăguț băiat din lume, însă las imediat mâinile în jos când dau de privirea supărată a mamei.
— Pe ușă, Danbi!
Am dat de belea... Mergeam cât se poate de încet înspre cameră și cred că dacă se putea chiar puțin mai lent de atât, aș fi încercat. Mama nu era genul care să se enerveze prea ușor, dar știam că nu îi va conveni că am mințit-o. Dacă era ceva ce mama nu suporta, era clar minciuna. Am intrat în cameră și l-am găsit pe Jungkook stâng în șezut pe pat, cu capul în jos și palmele între genunchi. Își ridică repede privirea la mine și aproape că îmi venea să îl iau în brațe la cât de trist părea. Obrajii lui erau roșii ca focul și atunci mi-am amintit că Jungkook nu putea niciodată să mintă fără să se vadă cu ochiul liber. Trebuia să ne fi gândit și la asta înainte. Mama știa mult prea bine tot ce ținea de mine și rozaliu.
— Scuze, noona! Își umflă el obrajii, botos.
Desigur că după asta a urmat nelipsita predică a mamei care a ținut aproape o oră. Am fost pedepsită pentru o săptămână. Îmi luase telefonul, nu mai aveam voie să ies după ore și nici să stau cu Jungkook, asta pentru a ne învăța minte pe amândoi. Jungkook își trecu brațele în jurul meu când auzi.
— Poate să rămână măcar azi? Mă rugai eu de mama.
— Dacă nu o văd pe Danbi o săptămână o să mor de dor! Se văicări Jungkook.
Mama ne privi pentru câteva secunde și apoi îi dădu voie rozaliului să rămână până la cină. Jungkook era așa încântat că îi simți mânuțele cum s-au strâns mai tare în jurul taliei mele.
Imediat ce mama a ieșit, cel mic se întoarse curios spre mine și făcu ochii mari:
— Te-a pupat?!
Am râs. Cred că a meritat să fiu pedepsită chiar și pentru a vedea privirea asta.
— Nu, dar ne-am ținut de mână. Am zâmbit.
— Are mâinile mai mari decât mine?
— Mhm. Am zis întinzând palma spre el, iar Jungkook o apucă imediat.
— Și mai calde?
— Nu, nu. Mâinile lui sunt reci.
— Ua! Sper să nu răcești la degete! Zise strecurând imediat mâna ce o ținea pe a mea sub bluzica lui.
De fiecare dată când Jungkook încerca să încălzească ceva, o băgă sub bluză și o lipea de burtică. Am început să îl gâdil, continuând să vorbesc de parcă nu se întâmpla nimic, iar Jungkook abia se abținea să nu râdă. Începuse să se fățăie până când izbucni în râs și se trânti pe-o parte pe pat.
— Noona!! Încerc să fiu serios aici! Se încruntă el imediat. Ciudat, dar asta îl făcea să arate și mai adorabil.
— Și eu... Sunt supărată că nu o să îl mai văd până la toamnă. Zic în timp ce mă întind lângă Jungkook.
— De ce? Se trage spre mine și își lipește obrazul de pieptul meu.
Îl simt cum încearcă să se facă comod și apoi mă privește fix. Jungkook are obiceiul de a sta așa încă de când era mic. Atunci când începuse să îmi crească pieptul îmi era rușine și nu îl mai lăsasem o perioadă, până când el se speriase că nu mai vreau să fim prieteni și i-am dat voie din nou. Când începusem să port sutien nu îi mai plăcuse lui. Renunțase la obicei pentru câteva săptămâni. Spunea că îl doare ba urechea, ba obrazul, dar după începuse din nou să stea așa când povesteam câte ceva și nu i-am mai zis nimic.
— Și-a găsit de lucru în Seul...
— Păi și la toamnă mergem în Seul? Făcu ochii mari, punând o palmă sub obraz.
— Merg, Kook. Am râs. La toamnă merg la facultate.
Băiatul clipi de câteva ori. Probabil nu se gândise deloc la faptul că era ultimul meu an de liceu și urma să plec în alt oraș pentru a face facultatea. Toți de aici făceau așa, însă Jungkook nu se gândise vreodată că ne-am putea despărți pentru mai mult de jumătate de zi.
— Vin și eu cu tine! E liceu și acolo.
— Mama n-o să-ți dea bani să faci liceul în Seul când poți să îl faci și aici.
— Nu-mi trebuie!
— Și cu ce o să trăim?
— Mă angajez!
— La 14 ani, Kookie? L-am strâns în brațe și am râs, dar părea că lui nu îi arde de drăgălășenii.
Erau rare dățile când îl vedeam pe Jungkook serios, iar acum era una dintre ele. Stătea încruntat, cu obrazul cât mai lipit de mine și își trecu brațele în jurul trunchiului meu. Mă strânse tare în brațe de parcă îi spusesem că plec în momentul ăla.
— O să mai vin acasă. Îi zic zâmbind și începând să mă joc în părul lui.
Jungkook nu mai scoase niciun cuvânt, ceea ce era destul de ciudat. Am mai stat așa o vreme, până când am început să îmi simt pieptul umed și mi-am mutat palmele pe spatele rozaliului. L-am simțit suspinând și mi s-a rupt sufletul.
— Jungkookie, plângi? Îl întreb, strângându-l în brațe.
— Nu... Zice el înfundat, îngropându-și capul mai adânc în pieptul meu, de parcă s-ar ascunde.
Am stat așa până aproape de ora cinei când Jungkook trebuia să plece. Adormise pentru o jumătate de oră și nu l-am mișcat. Acum se trezise singur și avea ochii roșiatici. L-am ciufulit și am coborât împreună să mâncăm.
După cină, a plecat acasă. M-am întors în camera mea, mi-am făcut un duș și m-am trântit pe pat. Nu prea aveam ce face dacă nu mai aveam telefon, așa că m-am pus imediat la somn. După vreo două ore de somn mă trezesc din cauza unor bătăi în fereastră. Mă ridic, frecându-mă la ochi și mă duc să văd cine poate fi. Am făcut ochii mari și am zâmbit imediat, deschizând repede geamul.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
