Îți simțeam parfumul pretutindeni -
Dulcea mireasmă a primăverii.
Începusem să devin un nimeni,
Abordând mereu vocea tăcerii.
[...]
Sângele-mi circula prin vene,
Asemeni argintului viu
Atunci când mă gândeam la tine
Și îmi doream să nu mai fiu.
Și contemplam mereu la moarte -
Dulcea plăcere-a suferinței,
Pe care-o resimțeam aproape
Alături de cea a dorinței.
Inima-mi sângera agale,
Fiind gata ca în orice clipă
Să mi se-nlăture din cale,
Să se retragă într-o criptă.
Sufletul zbiera făr-oprire,
Din corp, rapid, să evadeze
În timp ce-mi reveneam în fire
Dorind, durerea să-nceteze.
Mintea se revolta nervoasă
Că nu mi-am ascultat conștiința
Părea atât de mânioasă,
În timp ce-mi declara sentința.
Stăteam inert, fără speranță,
Căci sufletul mă părăsise,
Iar inima nu făcea față,
Gândirea-ntreagă mă proscrise.
Aveam prinse de mâini perfuzii
Și respiram cu-n aparat
Eram îmbătat cu iluzii
Totul acum era uitat.
•°•°•
YOU ARE READING
Aripi de ceară
PoetryPoezia e versul ce îmi alină tristețea, rima ce oprește durerea să îmi pătrundă în suflet și să facă ravagii, cuvintele ce mă încurajează să trăiesc printre siluete de oameni și iluzii. Poezia îmi dă aripi să zbor și să meditez de deasupra...
