Bestia

Capitolul 6

- Deci esti un vampir?

Am spus dupa minute bune de liniste, schimband subiectul. Atmosfera dintre noi era una greu de suportat, asa ca hotarasem sa rup tacerea. Ce mi se putea intampla? Domnul Harry inca nu parea dornic sa ma ucida.

- Credeam ca a fost destul de evident.

A spus calm, dar deja il simteam enervandu-se.

- Ma scuzati domnule, nu am vrut.

- De ce trebuie sa iti ceri mereu scuze? Ai vrut sa o spui, spune-o. Oamenii puternici fac ce vor si isi asuma consecintele.

Harry avea dreptate, dar eu nu eram puternica. Imi era teama sa stau de vorba cu el. Imi era teama ca poate raspunsurile mele il vor deranja si isi va iesi din minti.

- Ai dreptate Harry, dar eu nu sunt puternica.

Privirea lui s-a blocat asupra mea. Iar eu mai aveam putin si imi inghiteam limba. Ce tocamai am facut? I-am spus pe nume? Oh, sunt asa moarta. Am avut impresia ca s-a scurs toata viata din mine.

- Ce tocmai ai spus?

- Imi pare rau domnule, mi-a scapat. Nu am vrut sa va supar, va rog...nu imi faceti rau.

- Nu, adica...adica e ok. Cred.

Acesta a privit stanjenit in alta parte. Stanjenit? Bataile inimii mele s-au mai domolit.

- Dar sa nu ti-o iei in cap.

A spus de data asta mult mai dur. Am aprobat, dar totusi un zambet micut si-a facut aparitia pe fata mea.

- Da domnule.

Harry m-a privit bland, dar ochii sai erau in continuare intunecati. Un zambet micut si-a facut aparitia si pe fata sa. Mai rasese inainte, chiar pe seama mea, si era un raset batjocoritor. Acum acest zambet, desi micut, parea foarte sincer. Pielea sa prindea din ce in ce mai multa culoare atunci cand se afla in preajma mea. Acum nu mai era atat de palid.

- Povesteste-mi despre tine ceva.

- Ăă, ei bine domnule, nu sunt foarte multe de spus. Am o familie, evident. Eram o familie linistita. Mergeam la scoala, unde...ei bine, de cele mai multe ori eram umilita.

- De ce?

- Eu am vrut sa va gasesc domnule. Ei bine, nu pe tine dar castelul tau. Eu inca mai cred in povesti si basme. Dar ceilalti doar radeau de mine.

- Inteleg. Daca te face sa te simti mai bine, le voi jumuli mainile si picioarele.

Aproape imi cazuse fata, nu putea vorbi serios.

- Nu, e in regula, serios. Ma gandesc insa, doar la parintii mei. Trebuie sa fie foarte ingrijorati.

- Ei bine, nu mai sunt.

Din doua miscari am sarit in picioare dupa canapea. Ce a vrut sa spuna cu asta? Doar nu le-a facut rau. Nu l-as ierta niciodata. Nu mi-as ierta-o mie. Din cauza mea ar fi patiti ceva.

- Calmeaza-te. Sunt bine, doar ca i-am gasit si i-am constrans. I-am facut sa uite de existenta ta.

Oh nu. Inseamna ca acum sansele de a ma salva cineva erau zero. Eram totusi fericita ca parintii mei nu vor mai suferi. Disparitia mea i-ar fi omorat incet dar sigur. Sper ca acum Clarisa era fericita. In sfarsit a scapat de mine.

- Inteleg.

- Nu fi trista, acum ne avem unul pe altul.

Am aprobat zambind, deoarece imi era frica sa il contrazic. Niciodata nu voi fi fericita langa un monstru ca el si niciodata nu il voi accepta. Voi scapa de aici, mai devreme sau mai tarziu. Dar el nu trebuia sa stie asta.