Teatrul sufletelor

Capitolul IX - Întâlnirea?

     7 Septembrie

      Șoapte. Șoapte este șoapte. Acesta este singurul lucru pe care îl putea vedea și auzi când am pășit prima data pe holul larg al școlii. Un sentiment de deja-vu se lovi de mine ca în pic de ploaie într-o zi înnorată. Atmosfera școlii părea a fi atât de asemănătoare cu cea din primul meu ani, încât un mic fior see străbătu peste tot corpul meu rece. Devenisem, fără sa vreau, din nou subiectul se discuție a școlii și din păcate nu știam de ce.

      De ce? De ce vorbește lumea despre mine?

     Nu aveam nici ceea mai mică idee ce exact se întâmplase cât eu eram închis în camera mea. Poate, totuși începură să vorbească despre evenimentele de la cantină, dar asta nu putea fi posibil, adică s-ar fi vorbit pe moment, nu zile după cea ce se întâmplase. Poate sunt doar paranoic și defapt vorbesc despre altcineva.

     Da! Asta este! Vorbesc despre alta persoană...

     — Acela e Spencer? auzise din întâmplare o șoaptă.

     ... o persoană pe care o cheamă Spencer. Liceul este mare, sunt și alți băieți cu același nume.

     — Cel cu părul blond?

      Și are și părul blond ca mine, ce coincidenta, haha.

     — Cu hanorac alb pe care scrie „We have no need for the past, we only need the present and the future"?

     Pe cine păcălesc, oricând de mult as vrea, voi rămâne subiectul de discuție a întregii școli. Asta dacă nu se vorbește despre căpitanul de fotbal, un băiat nou sau curvele școlii. Am înghițit în sec, nu știam cre făcusem, nu știam cui ar trebui să-mi cer scuze și nici dacă ar trebui sa fac ceva să ies din aceasta situație.

      Ajungând la dulapul meu, l-am deschis, suspinând bolul de anxietate pe care îl strasesem de-a lungul holului. Îmi simțeam inima bătând de mii de ori mai repede decât preferam, iar singurul lucru pe care îl putea face era să inspir și să expir adânc. Asta fără a atrage atenția elevilor din jurul meu.

     Lângă mine, ca invocată de diavol apăruse Natalia cu o privire blândă. Acea privire îmi hrănise axientate și mă tulbură din ce în ce mai tare. Făcusem ceva greșit!

      — Îmi pare atât de rău, Spencer! spuse aceasta.

     — Pentru ce? am întrebat ridicând o sprânceană curios.

      — Oh, Doamne, nici măcar nu știi? întreba ea și imediat își arunca mâinile în jurul bazinului meu, într-o îmbrățișare strânsă.

     — Despre ce? am spus încercând să mă despart de îmbrățișare, simțindu-mă jenat.

      — Tara..., șopti, Tara și cu Connor au fost văzuți la noua cofetărie din oraș.

      — Tara și Connor... au fost la o întâlnire? am întrebat surprins.

      Informația asta mă lovise mai rău ca anxietatea, sincer? Nu ma așteptam. Orice, dar nu asta. Și, deși aș vrea să-mi sărbătoresc planul care funcționase nu puteam. Trebuia să rămân trist, să mă prefac, iar acest teatru poate să-mi distrugă viata. Poate să-mi facă acest an un chin, dar pentru această cauză nobilă as face orice.

     Mi-am muscat buza, expirând nervos întorcându-mi privirea spre un punct fix. Mi-am așezat mâinile în sân, având o expresie mixta pe față. Nervozitate și supărare sau mai bine spus gelozie și dezamăgire.

      — Scuze Spencer! spuse Natalia, ochii ei sclipind cu mici lacrimi în colțul ochilor.

     Vina, cel mai al dracului sentiment. Îi puteam citi tristețea de pe fata ei, cât și vina, pe care și eu o simțisem.

     — Nu e vina ta Natalia! am exclamat imediat văzând ca prin minune o mică figură, Tara. Normal că nu este vina ta! Nu tu ai fost la o întâlnire cu elevul noi și chiar dacă ai fi mers, măcar tu ești singură.

     Deși știam că o făceam pe Tara să se simtă ca un gunoi, nu mă puteam abține, era șansa mea să rup această relație. Tara venise imediat spre mine cu ochii mari și o privire inocenta, ce-mi făcuse vina să crească de două ori mai tare.

      — Spencer, nu am fost la nicio întâlnire! exclamă Tara privindu-mă rugător.

      Voiam să discutam în privat aceasta „problemă" deși nu exista.

     — De ce te-aș crede? am întrebat.

     — Te rog Spencer! Puteam vorbi în privat?

     Clopoțelul sună.

      — Din păcate am oră, am spus luându-mi cărțile și trântind ușa dulapului.

     Pe lângă mine trecuse imediat Connor, care avea aceleași cărți în mână. Îmi zâmbi, dar nu i-am întors gestul, ci în schimb m-am întors capul cam brusc despre direcția în care mergeam ignorându-l.

     — Îngeraș?

     — Connor nu mai vreau să aud niciodată de la tine, i-am spus nervos trântindu-mi cărțile pe bancă.

     — Dar ce am făcut!?

     Teatrul de-abia acum începe Spencer, iar dacă greșești vreo replică îți vei ruina viața.