ASHES

Capitolul 2

ASHES

Urăsc să fiu tipul cel nou. E nasol. Ai crede că m-aș fi obișnuit până acum, dar nu sunt. Mama ne-a mutat mereu, în fiecare an, un oraș nou, o școală nouă. Aș vrea să știu ce caută, de cine fuge. De cine se ascunde. Cred că de sine însăși. Chestia e că oriunde mergeam, ceva o sperie.

Am mers la o nouă școală în fiecare an din clasa a doua. Deci știu totul despre faptul ce presupune a fi tipul nou. Dar, din fericire, urmez cursurile facultății la fără frecvență.

Începusem facultatea în Boston, orașul meu natal și reușisem să termin un semestru, până când boala mamei a recidivat și am luat decizia, de această dată eu, să ne mutăm temporar la New York, pentru o atentă și minuțioasă îngrijire medicală. Am douăzeci și cinci ani și m-am gândit la asta mult și bine. Suntem doar eu și mama, ca întotdeauna, la bine, dar mai ales la greu.

Ea se luptă din nou cu boala și eu contribui cu venitul care să-i asigure tratamentul necesar. Ea are nevoie de mine. Deci..salut, New York.
Îmi învârt piciorul pe pedală, dau apoi picioarele în jos și răsucesc cheia pentru ca motorul motocicletei să pornească.

Este un Roadmaster Cruiser și e ca și copilul meu. L-am cumpărat cu trei sute de dolari de la un tip care nu apreciase corect viteza într-o curbă periculoasă și se rostogolise cu ea pe câmpuri. Da, motocicleta fusese praf, dar acum în urma reparațiilor pe care i le-am făcut, aș vinde-o lejer cu zece mii.

Mama urâse ideea, dar după ce a văzut că nu îmi poate schimba pasiunile, nu mai m-a putut combate. Zgomotul motorului e sexy ca naiba. Fetele din fața universității își întorc capetele pe rând atunci când mă observă, încât aproape zâmbesc. Eu acționez ca și cum nu le văd.

Îmi iau geaca de piele, ridic rucsacul, trag casca pe cap. Mi-aș fi dorit ca materia din facultate să fie ceva mai avansată decât ceea ce înseamnă materia liceului. Pe când mi-am luat cursurile, am avut senzația că am învățat acele rahaturi în clasa a noua.

Matematica este calmantă pentru mine. Este ciudat, știu, dar așezându-mă să lucrez o grămadă de ecuații potolește haosul din capul meu și mă ajută să fac față fluctuației constante a dispozițiilor mele. Ceilalți studenți sunt în genul pe care-l așteptam: spate drept, caiete, creioane, telefoane fără butoane.

Și dintr-odată simt niște ochii urmărindu-mă. Stând cu fața ușor în lateral, am o vedere a părului ei lung și brunet cu reflecții albastre, dar și cea mai interesantă formă de ochi pe care am văzut-o vreodată. Ea nu-și ia ochii de la mine și nici nu cred că realizează. Pare..fascinată. Toată lumea știe că fetelor le plac băieții răi, iar eu sunt foarte rău.

Așa că nu am avut niciodată probleme pentru a face o fată să stea cu mine. O simt cum se uită la mine, o simt întrebându-mă dacă-i voi spune ceva. Mă gândesc la decolare și să închei acest mic flirt cu ea.

Brittany

Viața mea este cuprinsă într-un glob rotund de zăpadă. Genul în care nimeni nu s-a deranjat să ridice praful de ani de zile. Nezdruncinat. Liniștit și nemișcat. Din exterior, totul pare okay.

Ei bine, toate realizările mele sunt reale. Am învățat din greu la școală. Problema este că mi-am promis că toată confuzia, fobiile să le dau pe o viață nouă. Da, așa voi face. Poate de aceea nu pot să-mi smulg ochii de la străinul misterios care se urcă pe motocicleta lui, întorcând fiecare cap de-a lungul drumului? Tenul măsliniu, un maxilar pătrat aristocratic, nasul roman și buzele făcute pentru cele mai întunecate păcate și plăcerile cele mai sordide.

Ochii lui negri înclinați, fără expresie îl fac mai mult decât frumos. El este..perfect. Prea perfect. Ca în cazul tuturor prințeselor crude, de basm, tânjesc să văd ceva care ar indica nemurirea lui, lipsa umanității. Ceva care ar demonstra că perfecțiunea lui este cu adevărat imposibilă.