Început

3.3K 86 29
                                    



இA๓ℊℯℓஇ

Duminică seara , o zi înainte de începerea facultăți , data 03 .08 .2008 .

Ploaia lovește puternic ferestrele apartamentului meu, mă simt singură ca de obicei, deoarece mereu am fost o persoană singuratică, tot ce am este pe propria mea muncă. Fulgerul apare zgomotos de fiecare dată când își face apariția pe cerul,, nervos ". Vara aceasta a fost atât de ploioasă în Chicago încât nici vacanțele aici nu mai sunt o obține bună. Speriată de fulgerele si tunetele puternice m-am băgat sub paturica mea pufoasă. E singura care îmi ține de cald pe vremea asta. Îmi aduc aminte de vremea când eram mică si aceste fulgere băteau puternic afară, priveam pe fereastra cât de urât este afara, ziua aceia a fost o zi foarte proastă pentru mine bunicul meu a fost lovit de fulger și răpus din prima, înmormântarea a fost dureroasă pentru mine si bunica mea. Însă încetul cu încetul am trecut peste. Astăzi nici pe bunica nu o mai am aproape, a murit acum 6 ani. De atunci când ea a plecat de tot din lumea noastră, abia atunci a venit greul cel mare, rămasă singura pe lume mi-am dat seama cât de important este sa avem pe cineva lângă noi în fiecare zi, dar o dată cu maturizarea mea la orfelinat, dupa ce am fost dată afara si de acolo, am muncit chiar foarte mult, am muncit chiar și când eram la orfelinat, voiam să am o casa după ce ies de acolo. Asa ca mi-am cumpărat un apartament, am vândut casa bunici , deoarece era foarte distrusă. Am luat ceva pe casa bunici si pe pământul ei si cu bani care i-am strâns de la 16 ani mi-am cumpărat un apartament in Chicago, recunosc nu este cel mai luxos apartament însă doar atât mi-am putut permite.. Sunt mulțumită că am ceva, decât nimic.. Nu am avut nici prietenii s-au prietene la cămin, copii de acolo erau foarte răi, lipsa părinților lor ia afectat foarte mult, eu una mai bine ca nu am putut sa îmi vad părinții decât sa vin la orfelinat și să îmi aduc aminte de ei în fiecare zi. Copii de la cămin știau situația lor si își cunosteau toți părinți în afara de mine, le-a fost greu cu acomodarea, nu spun ca mi-a fost usor nici mie am plâns mult după bunicii mei. E greu sa știi că nu ai pe nimeni aproape când ai nevoie de sfaturi. Erau copii care erau adopați însă din cauza procedurilor care erau la orfelinat si pentru ca eu nu aveam nu știu ce fișa, nu am putut fii adoptată... In general până la Crăciun cam majoritatea copiilor erau adoptați și câțiva dintre ani mei la orfelinat i-am trăit fără cineva alaturi de Crăciun. Doamnele care trebuiau sa aibă grijă de noi acolo nu prea își faceau datoria de Crăciun si ele se duceau acasă și de multe ori au uitat de mine, gen sa îmi lase mâncare de Crăciun si sărbătorile de iarnă. Orfelinatul era uneori rece, deoarece nu prea puneau lemne pe foc, fiind singurul copil uneori din orfelinat nu își permiteau să își strice dispoziția lor bună de sărbători și sa vină sa îmi aprindă focul. Țin bine minte ca într-o noapte de Crăciun nu îmi bagase pe foc si era asa frig încât am luat toate păturile care erau pe paturile goale de lângă mine și m-am învelit cu ele. Normal ca a doua zi ma luat salvarea de la orfelinat , deoarece facusem o mare pneumonie. Am fost transportată la spitalul orașului și am fost internată două săptămâni, tin minte și acum cât de dureroasă a fost acea branulă. In acele două săptămâni de internare după ce mi-au făcut analizele și după ce am observat că nu prea mai puteam respira corect, doctorii au dat si diagnosticul meu, îmi trebuia un transplant de plămâni, am fost scrisă pe lista de transplanturi însă din cauza că nu aveam banii să achit operația dacă chiar îmi găseau un plămân am fost ștearsă după listă . Orfelinatul a aflat de boala mea și odată ce au aflat și-au dat seama că voi fi ținută pe medicamente mereu....
Așa ca majoritatea din orfelinat nu prea ma băgau în seamă, deoarece eram un copil bolnav care uneori trebuia sa stea la spital internat din cauza ca ma sufocam, nu puteam respira bine uneori. Așa ca copii de la orfelinat cât si oamenii care adoptau copii se fereau de mine. Poate va întrebați cum am muncit la boala care o am..pai bine, nu prea am avut de ales, mă obișnuisem cu faptul că pot ajunge la spital oricând, însă ma obișnuisem și cu durerea. Durerea era suportabilă uneori însă în unele dați plângeau și oamenii mături din sală când ma vedeau ca ma chinui să respir până vine salvarea la orfelinat.
Nimeni nu mai ma supărăt de când au aflat de boala mea și asta ma făcut sa mă simt mai bine la orfelinat , dar lipsa socializarii mă făcut cam tristă, deoarece la vremea aceia toți ne doream o familie sa ne ia la sânul său la mine asta nu se putea , deoarece eu eram un copil problemă...
În fine să trecem peste aceste dezamăgiri, am obținut o bursă la cea mai faimoasă școală din oraș, Facultatea New Music School. La această facultate se găseasc copii celor mai bogați oamenii din oraș, eu nu sunt unul dintre ei, însă uneori și persoane ca mine ajung acolo dacă obțin note bune. Abia aștept sa întru maine pe poarta facultăți și să mă integrez acolo, sper sa nu mi se facă rău în prima zi de facultate. Mi-am cumpărat un aparat de respirat cu aerosoli, nu e cel mai bun și performant însă e de ajutor uneori mai ales la persoanele ca mine. Mă bucur că am putut achiziționa unul, deoarece sunt foarte scumpe. Mi-am pregătit și îmbracămintea pentru speciala zi de mâine. Am o cămașă albă, o pereche de blugi simpli, niste adidași albi si un rucsac micuț negru.
Nu e cine stie ce ținută însă atât am până cand voi strânge bani să îmi cumpăr alta, medicamentele mele costă ceva și nu prea îmi pot permite haine atâta timp cand pe primul plan sunt medicamentele. Lucrez ca chelneriță la un restaurant din centru de doi ani este o muncă destul de solicitantă, suntem programați pe ture la intervalele de ore în funcție cum ne distribuie angajatorul. Astăzi am lucrat de dimineața de la ora 5:00 si până la ora 16:00. Apoi am ajuns acasa, ploaia începuse înainte să plec de la serviciu însă noroc că nu tuna si fulgera atunci că dacă se întâmpla asta nu mai ajungem acasă eu la ora 17:00. Din cauza transportului în comun și faptului ca eu nu stau aproape de centru o ora mi-o petrec în autobuz. M-am obișnuit cu această deplasare, plec devreme de acasă ca să nu întârzi la muncă, dacă întârziem ne putem pierde serviciul și eu chiar nu sunt în masură sa ma risc atât. Poate alte persoane pot face acest lucru, însă eu dacă ma risc pot pierde medicamentele si controlul la medic, asta ar însemna că am pierdut tot. Deși starea mea se agravează din ce în ce mai mult încerc sa mă păstrez, nu am cum sa plătesc operația așa că indicat ar fi sa mă păstrez bine. Asta nu stiu cât va dura însă medicul meu îmi amintește mai tot timpul când ma vede ca deși ii pare rău ca nu ma poate ajuta în transplantul meu de care am nevoie îmi tot repetă de numărare ori că trebuie sa fac acel transplant dacă nu vreau sa mor prea devreme. Normal că i-am spus situația mea financiară dar ca toți oamenii nu ia păsat și mi-a spus fără ca măcar să se ascundă că nu sunt prima persoana care moare din cauza că nu mi-am făcut transplantul și că nu am bani de el. Pe lângă asta a spus că ma va tine pe medicamente cât se poate de mult iar dacă va fii sa mor a făcut tot ce a putut. Normal că am acceptat asa cum e, nu o să am niciodată acea sumă de banii, știu că voi muri mai devreme decât e nevoie, însă până la ziua aia sa ma întrețin si eu cumva. Totul este greu mai ales când esti singura pe lume si bolnavă, însă asta e asa mi-a fost norocul, iar dacă voi muri ma voi duce la bunici. Cam atât despre mine o să mai aflați mai multe în timp. Ma așez mai bine în pat si adorm fără vro ezitare, maine va fi o zi grea si clar voi avea nevoie să fiu odhinită ca să nu fac vro scenă pe la facultate.



HЕART HAUNT Where stories live. Discover now