Doua saptamani

Capitolul 22

- Si, Colin, te-ai gandit ce o sa faci de ziua ta? a intrebat mama din senin, in timp ce eu si Colin stateam si incercam sa terminam cat mai repede micul dejun. Mai sunt doar cateva saptamani.

- Um..nu, nu prea m-am gandit la asta, i-a raspuns Colin afisand la final un zambet politicos.

  Ma simteam putin ciudat. Doar stand acolo si mancand, dar chiar nu stiam ce ar trebui sa spun. Pana la urma, nu cred ca e treaba mea, ci a familiei lui.

Nu pot sa spun ca nu mi-ar placea daca el m-ar fi inclus intr-unul dintre planurile pentru ziua lui, dar nu cred ca asta ar fi posibil. Stiu ca ne comportam de parca suntem impreuna, ceea ce presupun ca suntem, dar parintii nostri nici macar nu stiu. Si asta ma face sa ma gandesc la ziua inevitabila cand va trebui sa le spunem.

- Oh, scumpule, dar implinesti 17 ani. E o zi de nastere importanta, a zis mama in timp ce spala niste farfurii, zgomotul apei curgand, acoperindu-i partial vorbele.

- E doar o alta zi de nastere, a zis Colin si de data asta mi-a zambit mie, ceea ce m-a facut instantaneu si pe mine sa zambesc.

- Oh, pai, presupun ca o sa discuti mai mult cu parintii tai cand se vor intoarce peste cateva zile, a zis mama.

Cuvintele ei m-au facut sa ma opresc din mancat si sa imi cobor privirea in pamant. Are dreptate. In cateva zile, Colin nu va mai locui cu noi.

- Scumpo? Julie? vocea mamei m-a scos din transa si m-a facut sa-mi ridic privirea la ea, care se uita atent la mine.

Nu realizasem ca ma holbam in gol de cateva minute bune, fara sa mananc.

- D-da? am zis eu inghitind in sec dupa.

- Mai manaci? a intrebat ea si abia atunci mi-am dat seama ca eram singura care mai avea mancarea in fata.

Colin era deja in picioare si imi astepta raspunsul.

Am dat din cap in semn ca nu, pentru ca nu ma simteam in stare sa vorbesc si m-am ridicat de la masa.

Ma simteam poate ma rau decat ar fi trebuit dupe ce a fost adusa in discutie plecarea lui Colin.

Poate pentru ca in asta o saptamana s ceva, am ajuns chiar sa ma atasez de el.

Ok, bine, poate ''atasat'' nu e cel mai bun cuvant. Nu e vreun caine sau vreo pisica. Pur si simplu, nici nu vreau sa-mi amintesc cum era viata mea luna trecuta pentr ca stiu ca daca as compara-o cu astea cateva zile in care Colin a locuit aici, m-as simti si mai rau.

Pur si simplu nu vreau sa ma intorc iar la cum eram inainte.

Nu vreau.

- Esti gata? Colin mi-a intrerupt sirul gandurilor.

Am dat din cap in semn ca da si am iesit amandoi din casa, dupa ce Colin i-a spus la revedere mamei, iar eu i-am mormait ceva asemanator cu un ''pa!''.

Drumul spre scoala era tacut, niciunul dintre noi nu spunea nimic, pana cand Colin a decis sa rupa tacerea.

- Julie, ce s-a intamplat? Esti mult prea tacuta.

 Am dat din umeri, neluandu-mi privirea din pamant.

Colin s-a oprit si s-a pus in fata mea, asezandu-si o mana pe umarul  meu si cu cealalta mi-a ridicat bland barbia pentru a-l privi in ochi.

A asteptat sa spun ceva, dar eu am tacut.

Nu voiam sa ii spun ca sunt suparata pentru ca stiu ca la finalul saptamanii el va trebui sa plece. Credeam ca as fi sunat ca o copila rasfatata. Stiu ca ar trebui sa ma bucur pentru el pentru ca isi revede parintii si se muta intr-un final in noua casa, dar...era ceva in mine care pur si simplu nu ma lasa sa ma bucur pentru el.