Doua saptamani

Capitolul 26

  E oficial. Urasc diminetile mai mult decat orice, in special diminetile de vineri cand stiu ca weekend-ul e asa aproape, totusi la o zi intreaga distanta.

Am inchis ochii si am inspirat adanc aerul rece ce venea prin fereastra deschisa. Ma trezisem acum jumatate de ora, dar era prea devreme si voiam sa mai dorm. Logic ca nu am mai adormit!

Si iata-ma aici, privind absent pe fereastra, urmarind picurii rebeli de ploaie ce se prelingeau pe sticla.

In camera intrase mireasma aceea de ploaie care intr-un fel sau altul ma linistea. Nu ploua prea des pe aici si atunci cand se intampla, incerc sa ma bucur cat de mult pot de moment.

Desi era acoperit de nori, stiam ca soarele rasarise deja.

Am privit ceasul. Trecuse inca o jumatate de ora.

Stiam ca desi uram diminetile, nu puteam sa simt la fel si despre asta.

Era diferita de celelalte. Trista exact asa cum ma simteam si eu. E ca si cum natura oglinda sufletul meu in acel moment.

M-am ridicat si m-am indreptat spre baie terminand rapid rutina si coborand apoi in bucatarie, unde am gasit-o ca de obicei, pe mama, pregatind micul dejun.

- Buna dimineata, scumpo! mi-a zis  ea in timp ce imi ocupam locul obisnuit, caruia acum parca ii lipsea ceva.

Sau poate cineva.

 Am ingaimat un '''neata'' si am schitat un zambet fortat drept raspuns mamei, apoi m-am uitat la mancarea din fata mea.

Tot nu simteam nevoia sa mananc, dar stiam ca nu e bine pentru mine sa nu mananc pentru atata timp, asa ca m-am fortat si am luat doua inghitituri de ceai si doua muscaturi de paine prajita.

Mama a fost, surprinzator, tacuta, ceva ce e ciudat pentru ca ea ma intreaba in fiecare dimineata cate ceva, dar nu m-a deranjat.

Nu simteam nevoia sa vorbesc si ma bucuram ca nici ea nu incercase sa inceapa vreo conversatie.

M-am ridicat de la masa, luand un mar pentru scoala, pentru ca aveam de gand sa mananc de data asta.

Dar nu mancarea de la cantina.

Un fruct pentru moment e de ajuns.

I-am spus rapid mamei ''pa'' si am plecat pana sa mai apuca sa spuna ceva.

Pe drum, nu mi-am luat umbrela.

Purtam un hanorac negru, cu gluga, pentru ca ador sa simt ploaia. E linistitor si eram surprinsa ca ploaia nu se oprise inca.

Mergeam mai incet decat de obicei pentru ca voiam sa ma bucur de asta. De mine insami in ploaie, fara nimeni altcineva.

Nimeni altcineva.

                                                ***********

   Am privit marul pentru o secunda si dupa prima muscatura, l-am aruncat. E clar ca am nevoie de un impuls mai mare. Dar pur si simplu, nu mi-e foame.

Maya nu mai e cu mine la pranz. A plecat sa faca nu stiu ce tema sau proiect cu Tim. N-am inteles prea multe pentru ca nu am ascultat-o.

Nu voiam sa stau singura la o masa in cantina, fara nici macar sa mananc, asa ca m-am ridicat si am iesit de acolo. Era atata galagie si tot ce vreau acum e liniste.

Am iesit din liceu, sperand sa mai vad inca ploaia patand pamantul, dar in schimb, soarele stralucea vesel facandu-ma pe mine sa oftez pentru ca eu nu ma simt vesela deloc.

Aveam nevoie sa mai ploua inca. Aveam nevoie de ploaie pentru ca ma linistea.

Pranzul deabia incepuse si aveam timp sa ma plimb putin.