Destinul sângelui albastru

~Așa cum trebuie să fie~

Damian

-Care e treaba cu povestea asta care e pe buzele tuturor? întreabă Liana.

-Ce poveste?

-Că azi te căsătorești cu o prințesă! îmi strigă Liana înainte ca privirea ei să cadă asupra costumului. Și tu chiar ai de gând să faci asta? a întrebat neîncrezătoare.

-Liana, îmi pare atât de rău. Nici măcar nu am știut de acest aranjament până ieri. Trebuie să fac asta pentru oamenii mei...Te rog, încearcă să înțelegi...și mie îmi e la fel de greu ca ție.

-Oamenii tăi? Doar la asta te gândești! Dar de mine ce zici? Sunt iubita ta! Nu însemn nimic pentru tine?

-Bineînțeles că însemni mult pentru mine, îți jur. Liana...Vino cu mine la castel! Îmi va fi mai ușor să trec peste toate astea dacă ești și tu acolo. Am nevoie să îmi fi alături. Te rog, am nevoie de tine!

-Bine, o să vin pentru tine, spune mușcându-și buza de jos.

Îmi aplec capul și o sărut pe buze în timp ce o împing spre perete. Șalul îi cade de pe umeri și se prăbușește pe podea. Liana poartă o rochie albastră, lungă, fără bretele. Oftează când spatele ei atinge peretele rece, iar eu adâncesc sărutul. Dar magia nu durează mult. Se aud bătăi în ușă.

-Haide, Damian! Întârziem! strigă Leo. Dacă nu-ți miști fundul ăla de prințișor în clipa asta, dărâm ușa!

-Vin imediat!

-Te aștept la mașină! Ai cinci minute!

Am așteptat până zgomotul pașilor fratelui meu s-au îndepărtat.

-Daniel te așteaptă afară, îi soptesc. Te va duce el la castel.

-Bine, spune respirând sacadat.

O mai sărut de câteva ori și plec.

-În sfârșit! spune Leo stând pe scaunul din dreapta. Ce-a durat atât?

-Acum sunt aici. Putem să plecăm?

-DA! MIȘCĂ! MIȘCĂ! MIȘCĂ!

Ocup scaunul șoferului și conduc până la castel. Mi-am mușcat unghiile nervos în timp ce mașina a ajuns la noua mea casă. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că-mi sare din piept de parcă aș fi pe cale să cunosc persoana pe care îmi era destinată să o cunosc...Ce? De unde mi-a venit acest gând?

Leo mă privește încruntându-se.

-Ești speriat...

-Nu sunt.

-Ba da.

-Ba nu.

-Damian, ți-au transpirat palmele pe volan. Încearcă să nu ne faci familia de rușine.

-Știi că n-aș face asta niciodată.

-Știu, dar la cum arăți în clipa asta...sunt sigur că o să intri acolo și nu vei putea scoate un cuvânt în fața familiei regale.

-Mă descurc.

-Bine. Atunci ai de gând să te dai jos din afurisita asta de mașină? Aștept de zece minute să cobori!

-Bineee! spun și deschid portiera. Mă dau jos din mașină și îmi îndrept sacoul.

-Ai luat inelul și verighetele?

Când am auzit întrebarea, am făcut ochii mari.

-Credeam că l-ai luat tu!

Fratele meu reacționează la fel.