Destinul sângelui albastru

~Pur și simplu Merliah~

Merliah

Damian a plecat grăbit de lângă mine fără să scoată un cuvânt.

-Hei, spune o voce din spatele meu.

Mă răsucesc pe tocuri să văd cine e.

-Bună.

-Eu sunt fratele lui Damian.

-Încântată să te cunosc, Prințule Leonardo, spun adresându-i un zâmbet tânărului din fața mea. Un băiat înalt, cu părul blond ca spicul de grâu și ochii albaștrii ca marea.

-Uh, uh, e doar Leonardo pentru tine prințesă, m-a certat cu blândețe. Plăcerea e de partea mea.

-Și pentru tine este doar Merliah, spun zâmbind.

-În regulă, Merliah.

-Te superi dacă mergem să ne așezăm undeva?

-Deloc, dă-mi voie, spune întinzându-mi brațul. Mă pricep de minune să mă rătăcesc așa că va trebui să-mi spui pe unde să o iau...asta dacă nu vrei să dispărem pentru câteva clipe ca să îți poți trage răsuflarea și să te calmezi puțin.

-Ce zici dacă ne întoarcem în grădină? Este o salcie puțin mai departe de locul unde a fost ținută ceremonia. Iar acolo este și o bancă.

-Bancă? Umbră? S-a făcut!

Am mers câteva minute, iar când am ajuns, ne-am așezat.

-N-am putut să nu remarc, dar încă ai fluturi în păr și pe coroniță și pe buchet.

-Așa se pare, spun zâmbind.

-Interesant! Oare de ce nu zboară?

-Nu știu. Vrei să îi întreb?

-Uau, de cât timp vorbești cu fluturii?

-De când eram mică și am învățat să vorbesc.

Râde tare.

-Știi, ești amuzantă.

-Mă bucur că măcar cineva mă consideră așa.

-Glumești? Sunt sigur că toată lumea te apreciază și te iubește. Pariez că și animalele te iubesc. Arată cu degetul spre buchetul meu. Fluturii ăia sunt un semn.

-Nu mă iubesc toți.

-Ăăă, despre comportamentul fratelui meu de mai devreme...te rog să nu o iei prea personal, acest mariaj a fost un șoc pentru el, cred că are nevoie doar de puțin timp pentru a se obișnui cu ideea și cu noua lui viață de om căsătorit. Sper că îi vei acorda timpul necesar pentru a se adapta...

-Sigur...

-Leo, îmi poți spune Leo.

L-am privit pe fratele lui Damian și i-am făcut un mic semn din cap.

-O să am răbdare cu fratele tău, Leo.

Dintr-o dată a zâmbit larg.

-Mereu mi-am dorit o soră. Știu că ne vom înțelege foarte bine și vreau să știi că poți veni întotdeauna la mine dacă ai nevoie de ceva sau dacă simți nevoia de a vorbi cu cineva.

-Mulțumesc că ești atât de drăguț cu mine.

-Eu îți mulțumesc că ești drăguță cu fratele meu chiar dacă se comportă ca un măgar.

-E doar supărat și nervos și are dreptate să fie așa...Nu îl pot învinovăți pentru comportamentul său.

-Dumnezeule! Ce a făcut fratele meu să merite o fată ca tine? întreabă zâmbind.

-Hm, poți veni în vizită la castel oricând dorești. Poate așa îi va fi mai ușor și fratelui tău să se acomodeze. Și îți pot arăta împrejurimile. O să-ți placă aici.

-Vorbești serios? a întrebat făcând ochii mari.

-Da. Desigur, asta dacă vrei.

-Mi-ar face mare plăcere! Așa ne putem cunoaște mai bine și pot să mai scap de părinții mei din când în când. Mai am și eu nevoie de liniște.

-Ești bine venit oricând.

-Mulțumesc! spune luându-mă în brațe. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Abia aștept!

Mă ridic de pe bancă.

-Ar fi cazul să ne întoarcem. Fratele meu Nicholas o ia razna dacă nu mă găsește.

-Bine.

Când intrăm în castel, dăm peste Damian care stă retras într-un colț. Când îl văd îi arunc o privire lui Leo.

-Vrei să îți prezint castelul?

-Oh, sunt sigur că ai alte lucruri mult mai importante de făcut.

-În clipa asta nu am nimic de făcut.

-Atunci, sigur.

Așteaptă o clipă, iar apoi îmi șoptește la ureche.

-Ce zici dacă îl luăm și pe el?

-Dacă vrea să ni se alăture, nu am nimic împotrivă.

-Hei, Damian!

Fratele lui îi aruncă o privire rapidă, iar Leo se duce spre el.