Destinul sângelui albastru

~Căsătoria~

Merliah

Am fugit și am fugit și am fugit. Nu din cauza felului în care mi-a vorbit acea femeie, ceea ce m-a speriat a fost reacția pe care am avut-o față de prinț. Ceva din interiorul meu mă împingea spre el, și indiferent dacă mă credeți sau nu, aș fi putut jura că o voce din capul meu spunea "suflet-pereche". Nu-mi venea să cred, înnebuneam deja din prima zi...aud voci, simt o atracție inexplicabilă pentru cineva pe care nu-l cunosc...simt gelozie...Ce se întâmplă cu mine? Inima îmi bate atât de tare, iar durerea și trădarea mă înjungie și mă roade pe dinăuntru încă din clipa în care l-am văzut pe prinț cu brațele înfășurate în jurul unei alte femei...Acea imagine a fost destul pentru mine...Simt că mi se face rău. Mă sprijin cu spatele de perete, încercând să mă adun. Hai, Merliah, fii puternică! Nici măcar nu îl cunoști pe prinț, iar faptul că el ținea o fată în brațe, o fată care nu erai tu, nu ar trebui să te afecteze atât de rău...nu ar trebui să-ți pese. M-am gândit să le cer părinților mei să anuleze nunta, dar nu pot face asta, nu pot da înapoi. Știam deja în ce încurcătură mă bag, nu pot renunța acum. Fie că-mi place sau nu, sunt blocată în această situație cu Prințul Damian. M-am întors în camera mea și l-am găsit pe Nicholas stând pe patul meu.

-Hei, te-ai întors în sfârșit.

-Mda.

-Ai găsit ce căutai?

-Nu, se pare că nu era acolo, dar nu are rost să mai caut altfel vom întârzia și nu se cuvine așa ceva.

-Te căsătorești cu tânărul prinț Damian. Într-o bună zi te va iubi.

-Nu știu dacă asta contează.

-Pentru tine contează. Te las să te schimbi. Te voi aștepta afară, spune și ia un scaun cu el.

-Ce ai de gând să faci cu scaunul meu?

-Ce? Te așteptai să stau în picioare în fața ușii tale? Nicio șansă, surioară.

După ce a ieșit, am scos rochia de mireasă din dulap. Îmi trec degetele peste material. Nu-mi vine să cred că mă căsătoresc...Scot fardurile din sertar și mă machiez cât mai natural, apoi îmbrac rochia, îmi iau sandalele și îmi desfac părul care îmi cade încet peste umeri. Mă privesc în oglindă. Am ales o rochie simplă cu bretele subțiri care atârnă câțiva centimetri chiar dacă am tocuri. Nu are foarte multe detalii, doar câteva floricele prinse pe bretele, tot aceste detalii se găsesc și pe talie, iar partea de jos a rochiei este simplă.

-Nicholas, mai ești la ușă?

-Da!

-Poți veni puțin? Am nevoie de ajutorul tău.

-Zi-mi, te rog, că nu mă pui să-ți ridic vreun fermoar sau să îți leg vreun corset că deja știi care e răspunsul meu!

-Nu, am nevoie de tine pentru altceva.

Nicholas deschide ușa și se oprește cu mâna pe cleanță.

-Wow, spune clipind des. Arăți...Wow.

-Mulțumesc!

Închide ușa în urma lui și se apropie de mine.

-Cu ce te pot ajuta?

Scot cutiuța cu lănțișorul și cerceii din sertarul de lângă pat și o deschid.

-Vreau ca tu să îmi prinzi lănțișorul și să îmi pui voalul și coronița din flori.

-De ce nu o chemi pe mama?

-Vreau să o faci tu.

-Surioară...

-Te rog!

-Cum dorești.

Îmi pun cerceii în timp ce fratele meu îmi prinde lănțișorul în formă de semilună. Apoi îmi prinde voalul în păr și îmi așează pe cap coronița din trandafiri albi.

-Arăți ca un înger coborât din cer, spune făcând câțiva pași în spate.

Zâmbesc și îl iau în brațe.

-Multumesc!

-Te iubesc, surioară!

-Și eu te iubesc!

Mă sărută pe frunte și îmi întinde brațul.

-Ești pregătită?

-Cred că da.

Îl prind de braț și ne îndreptăm spre grădina din spatele castelului. Înainte de a ieși, fratele meu s-a oprit.

-Arată ca un loc desprins dintr-un basm, spune Nicholas aruncându-mi un zâmbet. Până și fluturii au venit să ia parte la nunta ta.

Fluturii zburau prin jur și se așezau pe flori lăsându-și aripile colorate să strălucească în lumina soarelui. Unul dintre ei s-a așezat pe buchetul meu fiind urmat imediat de încă câțiva tovarăși de-ai lui. Apoi am văzut un fluture alb, mare și frumos care trecea prin fața noastră. Am mutat buchetul în mâna pe care o țineam pe brațul lui Nicholas fără să fac fluturii să zboare și am întins mâna stângă în față. Fluturele a mai zburat de câteva ori în jurul nostru, iar atunci când credeam că o să plece, s-a așezat în palma mea și și-a desfăcut minunatele lui aripi. Lumina strălucea peste ele.

-Până și fluturii te iubesc. La fel ca toate animalele. Ce zici? Ești gata să intrăm și să îi dai pe toți pe spate?

Inspir adânc și apoi expir zgomotos.

-Sunt gata.

Ne îndreptăm încet spre mijlocul grădinii, acolo unde va avea loc ceremonia. Părinții noștrii și invitații stau pe scaunele albe privind spre Prințul Damian care se află cu spatele la noi. Preotul ridică capul și îmi zâmbește atunci când mă vede. Toți invitații se ridică de pe scaun și se răsucesc cu fața spre noi.

-Toată lumea se uită la noi.

-Nu, surioară. Toată lumea se uită la tine.

Fluturele din palma mea și-a luat zborul.

-Se pare că până și el a ales să plece.

-Sau nu, spune Nicholas zâmbind, privind spre coroana mea.

-Ce vrei să spui?

-Se pare că a ales să rămână alături de tine. S-a așezat pe coronița ta și privește în față. E ca și cum, nu știu, vrea să îți inspire încredere în tine, să te facă să ții capul sus indiferent de obstacolele care se află în fața ta.Ține capul sus. Ține capul sus fiindcă altfel nu vei putea vedea lucrurile bune care urmează să vină. I-ai exemplul, surioară. Mergi spre viitorul tău soț cu capul sus și cu zâmbetul pe buze. Haide, zâmbește, îmi șoptește la ureche.

Nu mă pot abține și încep să zâmbesc. Încetul cu încetul mă apropii de locul în care mă așteaptă viitorul meu soț. Îmi văd părinții zâmbind când mă zăresc, iar ochii lor se umplu de lacrimi. Amândoi spun un "Te iubim" și zâmbesc din nou. De cealaltă parte se află familia lui Damian, iar pe rândul din spatele lor se află acea femeie. Damian se întoarce și el cu fața spre noi și clipește des. Fratele meu se oprește aproape de el, se răsucește spre mine și mă prinde de mână.

-Te iubesc, surioară, spune și mă sărută pe frunte.

-Știu, spun încercând să îmi rețin lacrimile.

Încet, îmi întinde mâna spre a lui Damian, iar când aceste mă ia de mână, fratele meu îmi dă drumul și se îndreaptă spre locul liber de lângă părinții mei. Fac doi pași până ajung lângă Damian, apoi mă opresc și invitații se așează.