Stihuri

Coexistență, în cheie banală

Mirosul morbid și melancolic
Al unui tragism apatic si nepăsător,
Ce și-a primit numele de viață la botez
(De transcedere sau de existență),
Impregnează pereții garsonierei noastre.

Suntem niște trecători prin "lume",
Niște fărâme compuse dintr-un amalgam
De tribulații si răstălmăciri sufletești.
Suntem aici, cel puțin pentru moment,
Neștiind sau nevrând sa procesăm
Că timpul e etern si concomitent,
Că trecutul e o reverie dată uitării,
Că prezentul e cât se poate de impalpabil,
Că viitorul e un tărâm pierdut si deșart
Al copilăriei noastre stinse ca fumul țigării
Din mână ta stângă, pe care ai privat-o
Demult de privelelgiul de a purta un inel.

Te înțeleg, sincer.
Ai spus cândva că ești un spirit liber.
Eu nu mi am permis să îți tai aripile angelice.
Nu puteam să te iau cu mine in Gehenna,
Nici chiar după ce ai spart sticele de șampanie
Cu care se presupunea că ne vom sărbători logodna.
Le-ai trântit de podea în cel mai mizerabilist mod pe care l-ai putut născoci atunci.
Frănturile s-au împrăștiat, s-au facut zob odata cu mine.

Aș vrea să te mint ca nu te-am căutat,
Că nu ți-am scris scrisori fără răspuns,
Și că acum zâmbesc, trăind mai departe.
Am fi putut să ne urcăm în primul tren
Și să ne croim un microunivers al nostru,
Dar tu ai ales să pleci, iar eu, naivă
Ca de fiecare dată, într-un moment de stupiditate,
Am decis să romantizez suferința.