Semnul veninos

Capitolul XXXIX- Prima vrajă de invocare

              Se trezi dintr-o dată. În fața ei era Serafina. Era foarte fericită că viața a făcut să se regăsească.
—Ești la spital. Am reușit să îți ameliorez simptomele cu florile dragonului care au fost puse undeva unde nu era lumină, ci doar întuneric, dar asta nu te-a vindecat complet. Va trebui să așteptăm să se întunece afară așa florile se vor transforma datorită lunii în leac. Asta e un fel de teorie a mea.
—Așa mică erai atunci. Am fost după tine în următoarea zi, dar nu mai erai. Mi-a părut foarte rău că nu am făcut tot posibilul să te salvez și pe tine. Cât despre cele două fete care au plecat cu mine, ne-am despărțit imediat ce am ajuns în acest oraș, de atunci nu le-am mai văzut.
—Nu-i nimic, eu cred că ai facut multe atunci, doar că mie mi-a fost prea teamă. 
—Acum cum ești?
—Sunt bine, am întâlnit multe persoane care mi-au devenit o familie. Dar tu?
—După ce am evadat am fost la un unchi ce știam că stă aici. I-am zis că mama a murit. Atunci mai mult fără să vrea m-a lăsat să locuiesc cu el. Cred că a făcut asta fiindcă mătușa era bolnavă și nu mai avea cine să facă treburile casei. Mai târziu m-a pus să-l ajut la un bar ce îl deținea. Dar acum câteva luni și el s-a stins, iar cum nu a avut moștenitori mi s-a dat totul. Așa că pot să zic că am stat bine. Până când l-am întâlnit pe Zen. Am dorit să îl țin undeva închis pentru a nu mai face tot ce a făcut. Dar apoi când ne-am întâlnit cu tine am crezut că îți va face rău. Am dorit să-l opresc.
—El m-a lăsat să te ajut. După ce am ajuns la spital s-a făcut nevăzut. Înainte de asta mi-a zis să nu-mi mai fac griji. Pentru că nu va mai încerca să se răzbune pe mine.
Cele două mai discutaseră câteva minute apoi Serafina și-a luat la revedere. Trebuia să se întoarcă acasă știind ca ceilalți poate își fac griji pentru ea. Darius o aștepta afară.

              Daria închise ușa, ofta, îi zâmbi mai mult forțat Gloriei apoi se duse lângă masă luând un săculeț cu pietricele verzi, le înghiți pe loc fără pic de apă.
—Nu-l pot găsi. Nici măcar cea mai mică prezență nu o pot simți.
—Poate pentru că încă nu are un semn al bivolului.
—Ai dreptate, dar nu putem să așteptăm ca să capete unul. Trebuie să-l oprim cât încă are puține semne.
—Poate Cristina îi poate da de urmă, că din câte știm el are semnul dragonului.
—Ea e prea slabă, nu poate să îl găsească pentru că celelalte semne pe care le are el îi vor sta în cale.
—Atunci cum îl vom găsi?
—Voi încerca să-l contactez pe Bivol, el sigur va avea o soluție.
—Dar sunteți slăbită. Vă va trebui câteva zile bune ca să vă recăpătați forța de al contacta.
—Știu.

             Iustin se uita la Darius vestea că tatăl lui este un semn al destinului a ajuns să îi șocheze pe toți.
—Minți! Sigur minte! striga el, după își mută privirea către Cristina, așteptând o confirmare.
—Nu minte, zise ea scurt uitându-se în ochii lui. Chiar tot ce a spus este adevărat.
—Nu știu exact ce a făcut acest băiat, dar să-i dăm o șansă. Doar noi suntem semnele destinului, spuse Lara văzând cum Darius chiar dorește să se alăture grupului.
—Și eu sunt de aceeași părere, dacă cumva va avea intenți de a ne trăda, Cristina va știi. Oricum noi toți ne grăbim ca să îi găsim pe ceilalți, iar acum când știm că tatăl lui este unul de al nostru, atunci trebuie să îl acceptam pentru a ne ajuta. Interveni Sebastian.
Iustin își strânse pumnii și ieși afară plin de furie, Serafina merse după el.
—Iustin...
—Cum ai putut să-l aduci aici? Se răsti el.
—El...
—Tatăl lui a omorât-o pe bunica!
—Știu. Dar ce vină are Darius?
—Ce vină a avut bunica?
Un moment de tăcere se lăsase peste cei doi, Serafina mai dorea să-i zică ceva, dar se opri. Îl înțelegea, știa de ce este așa, știa că poate nu-l va ierta niciodată pe Miron, nici ea încă nu l-a iertat, dar trebuia să facă asta pentru că era un semn al destinului.
—Îl urăști?
—Normal că îl urăsc ce întrebare mai e și asta!?
—Știi că după vraja de invocare cei care poartă ură în suflet nu își vor mai aminti că au existat semne.
Iustin se întoarse cu fața către ea. Știa asta. Nu își dorea să uite tot, dar gândul îl ducea către bunica lui.
—E greu să ierți.
—Știu. Dar nu vreau să uiți.
Zicând asta o lacrimă îi alunecă pe obraz.
El se apropia de ea cuprinzând-o într-o îmbrățișare.
            Când îi văzuse pe cei doi așa, pieptul începu să-l doară. Simțind totodată o tristețe în inimă.
—Nu te voi lăsa să te apropii prea mult de Serafina. Tu vei sta mereu pe lângă mine. Asta pentru a mă asigura că nu pui nimic la cale.
—Știi că nu pot să pun nimic.
—Omul e foarte schimbător. Și dacă cumva crezi că ai șanse cu ea să mai știi că deja le-ai pierdut.
—Cum ai zis și tu, omul e foarte schimbător. O privi atent pe Cristina dorind să vadă ce reacție va avea, dar aceasta parcă dori să-i tragă una.