Semnul veninos

Capitolul LXIV-Secretul Dariei

Soarele nici nu era pe cer, Velir rapid urca treptele spre camera lui Iustin. Nici nu mai bătuse intrase direct.
Iustin era împreună cu Serafina. Amândoi fiind puțin mirați.
—Am găsit...încă un cadavru.
—El! Trebuie să plecați acum Serafina, dacă el încă trăiește, atunci...
—Iustin, stai liniștit am vorbit cu Daria. Chiar dacă Rotgord trăiește, nu are suficientă putere pentru a opri vraja.
—Totuși nu am o stare bună în privința asta, de abia aștept să se termine tot, atunci toți vom fi liniștiți.
—Totul se va termina cu bine, simt asta!
—Ar trebui să mergi cu mine Iustin, să vezi...nu știu sigur eu dacă e opera acelui monstru. Dar e îngrozitor.
           Sebastian o sărută pe frunte pe soția sa, după își luase în brațe fata.
— Atunci când semnul meu nu va mai fi voi știi că ai reușit tati.
Sebastian zâmbi la cele auzite.
Clara se simți liniștită văzând că și Graziela a coborât jos. Aceasta îi zâmbi ușor, dar bătrâna nu schițase nimic.
Tudor îl îmbrățișase strâns pe Eric.
—De ce facem din astea? întrebă Rafael. E de parcă ne-am lua adio sau ceva.
—Așa se face când vrei să urezi succes, zise Eliza. Nu e un adio, nu?
—Sigur că nu, spuse Sebastian lăsând-o jos. Deci ar trebui să mergem cu cât mai repede cu atât ne întoarcem înainte de lăsarea nopții.
—Fie ca vraja să aibă succes, zise Ermil tuturor.
—Când ne vom întoarce vom sărbători o săptămână, spuse Lara cu o bucurie în glas. Deci să fie clar pentru toți.
—Așa să fie, spuse Ali zâmbind.
Eric o luase de mână pe Cristina și ieșiră primi, urmați de Sebastian, Clara și Lara.
Kevin o sărută pe Kara în grădină, când îi văzu pe restul se dase cu un pas înapoi.
—Nepoate după vrajă îți dau dezlegare ca să te însori, strigă chicotind Lara.
Cei doi îndrăgostiți se înroșiră.

          Flavius se așezase lângă băiatul cu semnul mistrețului, aflase că numele îi este Rolind. El începu să îi povestească despre vrajă și cât de important este totul. Copilul doar ascultă fără să aibă o anumită reacție. În prag apăruse Zara. Fața îi era mai albă, iar ochii își pierduseră strălucirea. Flavius o strânse în brațe. Fără să îi spună ceva. Rolind îi privi cu milă. Credea că fata aceasta este pe moarte.
         Gloria pregătise tot. Miron se uitase în acest timp la ea, dar aceasta nici nu-i băgase în seamă prezența.
—Dacă Rotgord intervine. Tot ce ai pregătit...
—Doar taci! Daria deja a făcut o vrajă de protecție. Suntem în siguranță aici!
—Eu știu un lucru, Rotgord e Rotgord!

              Serafina se îndreptă spre pădure, merse și ea să vadă cadavrul, după se grăbi spre Daria. Avea o frică parcă ieșită din comun. Grăbi pasul gândindu-se la sfârșitul acestei zile. Avea încredere în Daria, discutase cu aceasta. Ea zise că monstrul nu se poate apropia de ei, chiar dacă ucide și fura semne, îi trebuie un anumit timp ca să omoare din nou și ca să-și facă puterile, iar de acel timp el nu dispunea, pentru că până atunci vraja va fi făcută.
Un zgomot o făcu să iasă din gânduri. Se întoarse rapid cu inima bătând nebunește, dar se liniști când îl văzu pe Velir.
—Atâtea se întâmplă încât și o frunză dacă cade mă tulbură.
—E de înțeles. Astăzi e o zi importantă, iar întunericul e în jurul acestei zile. Așteptând. Și iar așteptând.
—Ar trebui să te întorci acasă, vom veni și noi după.
—Dar chiar veți veni înapoi? întrebă Velir fără nici o expresie pe chip.
Serafina îl privi cu nedumerire.
—Normal. Ce întrebare este asta? Stai fără grijă...
Simți cum cuvintele i se înecă în gât, el o privi pe ea acum cu niște ochii, atât de familiari. Se dase cu un pas în spate. Buzele îi tremură. El își scoase un zâmbet nebunesc de sinistru.
—Velir...
—Eu sunt Rotgord!
Timpul pentru Serafina parcă stase în loc. Nu mai auzea nimic ce era prin jur. Stătea ca o stană de piatră în fața lui.
—Nu...ăsta este un vis...un vis...un...nu, se opri, mintea îi era năvălită de toate visele uitate cu Rotgord, își aminti tot. Fiecare conversație, fiecare sentiment ce îl avea.
—Ți-am zis, că va veni ziua când voi ieși din mintea ta. Uite că a venit!
—Acum trei ani tu...Velir...tot timpul ai fost cu noi. În toți acești ani...tu ai fost sub ochii noștri...
—Teoretic da, dar practic nu. Țin minte că am reușit să scap din acel copac, datorită unui bătrân, pe scurt am luat sufletul lui ca să ies de acolo, după m-am trezit în mintea ta. Știam că sunt cu trupul pe lângă voi, dar eu ca Velir chiar mi-am pierdut amintirile nu știam cine sunt și apropo așa arătam eu când eram tânăr.  Bun, să trecem la cele importante. Nu știam cine sunt. Iar o parte din mintea mea era în a ta. Așadar am fost sub ochii tăi în acești ani, dar eram doar Velir, fără amintiri. Iar în momentul în care semnul mistrețului a împlinit șapte ani, atunci mi-am amintit tot, fragment cu fragment. Mi-am dat seama că pot ieși din mintea ta, iar înainte să ies ți-am mai vorbit. După de asta ai leșinat lângă mine, a fost ca un fel de trecere.
—De ce m-ai salvat ieri? Dacă aia îmi intra în inimă, astăzi nu se mai făcea nici o vrajă.
—Știi tu, ador să mă distrez, zise el punând mult accent pe ultimul cuvânt.
Ca un fulger îi apăru Serafinei un gând.
—Iustin...el a rămas cu tine...el...
—Da, a rămas cu mine. Doar cu mine.
Rotgord începu să râdă, văzând spaima Serafinei.
Fugi de acolo, de abia vedea pe unde calcă. Trebuia să ajungă la Iustin. În acel loc. Se opri. Uitându-se în spate nu îl mai vedea. Respira greu fruntea îi era udă. Nu dorea să se gândească ce ar fi putut să îi facă Rotgord lui Iustin. Nu dorea. O voce imediat o făcu să tresară, era Daria.
—E printre noi! El!
—Ce vrei să spui?
—Velir este Rotgord!
Daria când auzise asta de abia se mai ținea pe picioare, fără rost a pus o barieră de protecție, dacă acesta deja era în pădure și sub altă formă, decât cea cunoscută de ea.
—Trebuie să ne grăbim la ceilalți. Imediat!
—Dar Iustin...el a fost cu Rotgord.
—Serafina! strigă cu ochii mari Daria. Știi și  tu ce este mai important acum. Zicând acestea scoase un săculeț, iar din acesta împrăștia în aer o pulbere portocalie.