Semnul veninos

Capitolul LIX- File din trecut II

                         Ermil

           Toți din orașul Zolis știau că respectabilul conte are doar un singur fiu, numai că acesta niciodată nu fusese văzut la față. Mulți șușoteau că ar fi o minciună, alții că din clipa când a venit pe lume a fost trimis de la conac în altă parte, fiindcă se născuse bolnav. Adevărul stătea în spatele marilor porți de fier.
Asta era a patra oară când trecea pe lângă acea casă, spera să o vadă iar ca prima dată, din câte a auzit era casa unui vraci. Într-o noapte o văzu afară din curte cum culegea ceva plante. Își dase seama că era prea tânără ca să fie însăși un vraci, deci se gândi că era fiica acestuia. Acum din nou trecea pe acolo în speranța să o vadă din nou.
Dar nimic nici de această dată. Ajunse la conac. Merse direct în bibliotecă, luându-și cartea începută de ieri.
Cu rochia până în pământ se învârti în cerc. Avea un coc mai mare ca și propriul cap, ce era ornat cu diferite pietre strălucitoare, după ce se gândise bine păși pragul biblioteci.
—Ai reușit Ermil?
—Da mătușă, a zis că va veni aici.
—Perfect.
O servitoare intră grăbită, anunțând sosirea unui musafir.
Doamna auzind asta își ridică puțin rochia lungă și păși grăbită afară.
Băiatului nu-i veni să creadă că i sa permis să vină în acest loc, având în vedere că este un semn al șarpelui, dar când destinul a făcut să-l întâlnească pe acel domnișor elegant prima dată nu a crezut nici o vorbă din gura lui, nu se putea gândi că cineva dorește să-l ajute, având în vedere semnul ce îl are, dar când domnișorul a suflecat mâneca, atunci a văzut că amândoi au același semn.
Băiatul dori să facă un pas atunci când o văzu pe doamnă că vine, dar o fierbinţeală simți în spatele gâtului, în următoarea secundă căzu pe jos, sângele se făcu văzut. Ermil își șterse cu o batistă lama.
—Pregătește tot. Nu prea mai avem timp.
—Sigur mătușă.
Îl ridică de jos pe băiat, acesta era fără suflare. Trebuia să se grăbească și să-i ia tot sângele, doar în acest fel își putea salva tatăl.
Căra într-o mână găleata cu lichidul roșu, se opri când ajunse în fața camerei. Bătuse doar o singură dată, doamna ieși și luase găleata din mâna lui Ermil. Apoi fără să-i mai zică nimic închise ușa.
—Mai un pic și te vei vindeca, zise doamna pe un ton serios în timp ce ungea pielea fratelui său cu lichidul roșu din găleată.
—Nu are rost. Cu boala asta m-am născut, iar cu asta voi muri.
—Are! Așa scrie în acea carte, sângele unui semn te va vindeca.
—Cartea avea mai multe pagini lipsă, nici nu știm tot ce scrie în ea.
—Lasă asta, am înțeles tot! Sângele șerpilor e cea mai bună variantă, nimeni nu le păsa de ei, deci nimeni nu îi va da dispăruți.
—Ermil cum este? întrebă contele, gândindu-se că nu a mai trecut acesta să-l mai viziteze așa cum obișnuia.
—Este sănătos nu dă semne că are aceeași boală. Să sperăm că așa să fie până va împlini șaptesprezece ani. Aștept ca odată ce pun sângele lui pe pielea ta, tu să te vindeci, deja se aud șoapte că starea ta de sănătate nu e bună.
—Mai e o lună până când va împlini el șaptesprezece ani.

            Soarele încet se ridică, nici măcar nu îi simți pași.
—Ești melancolic?
Ermil când își întoarse privirea o văzu, prima dată crezuse că visează, dar era chiar ea, fata pe care o urmărea ca un ciudat de ceva vreme. Făcuse puțin ochii mari când văzu că are același semn ca al lui.
—Dar tu ești?
Ea înghiți în sec, nu mai știa ce să zică, atunci când îi văzu semnul.
—Când ai asta pe mână. Nu mai ai speranță la altceva, decât...
—Răsăritul reprezintă speranța că mai există o zi, spuse el.
—Dar să nu uitam că apusul pune capăt zilelor.
—Pari a fi prea deșteaptă ca să nu mai ai speranță. Apropo sunt Ermil, tu?
—Alisa, dar prefer mai mult Ali.
—De ce?
—Este un nume prea frumos pentru o persoană ca mine, de aceea e mai bine să-l scurtez.
—Eu cred că Ali e cel mai nobil nume pe care l-am auzit până acum. Te face unică, spunând acestea se ridică de jos. Ajunse în dreptul ei și îi zâmbi, după făcu pași mai departe.