În primăveri când glasul rândunicii
Mă-nfiora mai tare decât seara
M-am dezlegat din lanțurile fricii
Și din speranțe s-a născut visarea.
M-am detașat de umbre și de rece
Și m-am născut umil sub soare nou,
Doar adierea nopții când mai trece
Mai poartă din trecut câte-un ecou.
Și am pășit în toamnă timpurie
Pe un pământ acoperit de dor,
Dar către primăveri mi se zbătea sub glie
O inimă de veșnic visător.
Și ca o frunză risipitu-s-a calvarul
Când m-a pătruns al primăverii cânt,
Din infinit acesta mi-a fost darul -
Să caut nemurirea pe pământ.
