𝐃𝐨𝐦𝐢𝐧𝐮𝐬 𝐞𝐭 𝐃𝐞𝐮𝐬

𝐴𝑛𝑡𝑒 𝑎𝑓𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢

𖨆

𝑇𝑜𝑡 𝑐𝑒 𝑔𝑎𝑠𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑚𝑎𝑛𝑎 𝑡𝑎 𝑠𝑎 𝑓𝑎𝑐𝑎, 𝑓𝑎 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑎! 𝐶𝑎𝑐𝑖, 𝑖𝑛 𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑛𝑡𝑎 𝑚𝑜𝑟𝑡𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑒𝑟𝑔𝑖, 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑎𝑟𝑒, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑐𝒉𝑖𝑏𝑧𝑢𝑖𝑎𝑙𝑎, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑠𝑡𝑖𝑖𝑛𝑡𝑎, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑝𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒.

𖨆

      M-am întrebat, parcă, odată, într-o clipă suspendată de va urma, de ce n-am putut sfâșia endoliul crud (iubi). Căci, la drept vorbind, nu iubeam — nu pe atunci, în alt trecut. Și știu că era acolo o arcadă cu crini și iasomie din care cădea polen, un necunoscut ce rostea jurăminte efemere, alt necunoscut care își irosea timpul pentru o uniune în numele închipuitului său zeu. Și lacrimi.

      Erau triști? Triste? Erau, măcar, acolo? Și mai auzeam câte-o tânguială, o prindeam din zbor, apoi o lăsam să treacă de mine, căci mă ardea. Și vedeam cupola pictată, admiram crengile împletite, deși n-aveam habar din ce arbore au fost rupte. Și nu iubeam. Mă uitam la necunoscut, el se uita la mine, însă cu o familiaritate bizară, diferită de răceala chipului meu.

      Poate că el mă cunoștea. Sau poate juca doar o piesă de teatru în fața mea și a celorlalți, în fața atotcunoscătorului său Stăpân; Ori n-avea habar, asemenea mie, prin ce cuvinte ne-am apropiat lângă catapeteasma de lemn înnegrit, purtând inele aurii și dantelă prăfuită  cusută pe manșete.

      ,,Mă alătur ție toată viața" spuse el, necunoscutul.

       Dar oare știa el ce-i viața? Era, oare, acolo, vreun om care să mă lămurească?

      ,,Domnul mi-e martor" încheie minciuna strângându-mi mâinile într-ale lui.

       Și atunci am aflat că, de fapt, nu mie-mi jura dragoste și protecție. Nu eram eu, nu era familia lui care vărsa lacrimi laolaltă cu a mea, ci Domnul lui. Și atunci, fără să-mi pot desprinde vălul de la ochi, i-am acceptat minciuna, i-am îmbrățișat credința deziluzionantă și l-am primit, rigidă, în dreapta mea.

𖨆