𝐃𝐨𝐦𝐢𝐧𝐮𝐬 𝐞𝐭 𝐃𝐞𝐮𝐬

𝐴𝑛𝑡𝑒 𝑚𝑎𝑛𝑒

𖨆

 𝐶𝑟𝑒𝑑𝑒 𝑐𝑎 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢 𝑡𝑒-𝑎 𝑖𝑒𝑟𝑡𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑎𝑑𝑒𝑣𝑎𝑟𝑎𝑡 𝑠𝑖 𝑖𝑛𝑐𝑒𝑡𝑒𝑎𝑧𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑡𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑖𝑚𝑡𝑖 𝑣𝑖𝑛𝑜𝑣𝑎𝑡.

𖨆

  
      Portretul era spălăcit pe pânză. Între membrane și astrocite secate n-am putut găsi motiv de păstrare. Pe lângă el mai erau și alte schițe aruncate, la fel de șterse și repetitive și ele. Stelele aruncau cu foc, ferestrele își gudurau afară obloanele de parcă ar fi uitat că n-au viață, ca niște păsări buimace cu aripile forțate să bată încontinuu fără vreo conștiință a acțiunii.

      Și aș fi vrut să îl întreb, însă eram amândoi ca două pietre sub arșița lunii. Topea piatra din noi, iar ceara ni se prelingea de pe buze, căci, oricât de drepți am fi pozat, trupurile ni se frângeau sub baldachinul de satin ca niște muguri bătuți de mană. Iar chipul frumos ne privea de pe perete, chipul cel adevărat se pierduse în pământ, în timp ce eu, ca o ipocrită, îl urcam pe el pe un piedestal construit pe un mausoleum solid lăsat în paragină.

      Însă vina lui nu era. Vina ei nu era. Vina lunii nu era, nici să ne ardă pielea goală nu-i era intenționat. Eram eu pătată de albastru cupru și negru tot nisip, eram eu cea care se fărâmița în negare, eram eu cea care refuza acceptarea închinării unei vieți mai bune care vine după va urma.

     Și chiar de mi-ar fi fost sufletul credul, corpul încă-mi era o statuie înrobită. Marmură peste marmură, un stup întreg în plămânii mei poroși, într-un algoritm gemut de vânt și frunze palide.

𖨆