𝐃𝐨𝐦𝐢𝐧𝐮𝐬 𝐞𝐭 𝐃𝐞𝐮𝐬

𝐴𝑛𝑡𝑒 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛𝑒𝑚

𖨆

𝐷𝑒𝑐𝑖 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑑𝑜𝑖, 𝑐𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟! 𝐴𝑠𝑎𝑑𝑎𝑟, 𝑜𝑚𝑢𝑙 𝑛𝑢 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑎𝑟𝑡𝑎 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢 𝑎 𝑎𝑑𝑢𝑠 𝑙𝑎𝑜𝑙𝑎𝑙𝑡𝑎.

𖨆

      ,,Liber! Liberabo in nomine Domini osanna in altissimis!"

        Un bărbat scanda cu mâinile în aer, un altul căzu pe podea cu câteva clipe în urmă. Și era haos — o sală impregnată cu fanatism, cu o urmă de vals pe fundal.

        Parcă-mi erau cunoscuți. Nu toți, nu jumătate, nici măcar o treime, dar erau, împrăștiați de tânguiala viorii, cunoscuți. Și era acel cunoscut. Constant conștient. Avea privirea de gheață, iar ceara de pe buze se topi definitiv între timp; nu era prezent, ci doar acolo, indefinit.

       Nu era același om care mă mințise sub bolta de iasomie, însă îi purta chipul, fără să aibă vreo frică sau rușinea de a fi prins într-o piele străină. Și muzica porni iar. El, noul cunoscut, Cel cunoscut, ocupa întreg pavilionul printr-o nouă importanță. Nu mai avea urme cărbune pe dosul palmei, nici cerneală pe degetul mare. În fața lor, a fraților surogați, bigotismu-i din ochi pieri.

        ,,Liber! Liberabo in nomine Domini osanna in altissimis!"

        Și muzica se opri, doar ea. Valsul continuă, mai furios ca o văpaie de corpuri mutilate cu picioarele netăgăduitee. Adia parfum. Lavandă? Ori să fi fost, iar, iasomie?

        Ghimpii au ars. Mormântul s-a închis, iar carnea a evadat din închisoarea de os. Un nou val, tumultuos în esență, iar drepții cântăreau dreptatea cu ocna acelui domn.

         Cunoscutul, acela pe care nu puteam să îl numesc, era înstrăinat. Împărțeam aceeași respirație, același trup și aceeași pereche de buze. L-am cunoscut, dar la prezent (în infinit). Faldurile de dantelă fluturau în piruete strânse, corpurile se contopeau, romantic, firesc, iar noi, cei ce ghidam pieile mincinoase, ne înstrăinam infinit mai mult în străfundurile ecoului de vioară.

𖨆