O promisiune încălcată

'33'

Ella

Mi-am luat micul rucsac și tot de ce am avut nevoie .
Arat mai ceva că zombi, dar clar că nu-mi pasă. Călătoria a durat o  oră jumătate și iată-mă în fața  casei unde am copilărit .
De ce am venit ? Habar nu am.

Am  nevoie de niste explicații. Vreau sa îmi spună că nu el a făcut asta.
Vreau sa îmi spună ceva !
Acum, peste 20 de ani vreau sa o facă, pentru că atunci eram doar un copil în ochii lui. Nici nu a încercat să se justifice măcar.

De ce nu l-am denunțat ?
Pentru că îl iubeam, pentru că i-am dat jurământul mamei mele că o să am grijă de el.
Am ales să îl știu în siguranță la depărtare, chiar daca nu l-am văzut, știu că e bine.
Poate că afacerea lui se dezvolta dar, doar casa e goala .Cred că asta e cea mai puternică pedeapsa pe care ar fi putut să o primească.

Răspunsurile curg unul câte unul în mintea mea, încercând să-mi găsesc scuze.
Pășesc nesigură pe faleză, trandafirii mamei s-au uscat și au fost înlocuiți de alții noi. După ce a plecat ea, i-am îngrijit împreună, apoi ... Am plecat și eu

Regret că am plecat?
O jumătate din mine striga să mă întorc să îl îmbrățișez, iar alta îmi spunea să fug .
Sunt sigură că mi-a știut fiecare mișcare.
**
-Va rog să semnați aici.
Încă privesc foaia din fața mea și încerc să mă conving că fac totul corect.
**
Astfel am devenit Ella Heaven, doar în acte, pentru că în realitate eram o Anderson adevărată. Prin venele mele curgea sângele tatălui meu și acest lucru nu puteam să îl schimb.
Eram supărată, mă simțeam vinovată . Am simțit că trebuie să fac asta, am incercat sa mă mint că las totul în urmă odată ce mi-am schimbat numele, însă de fapt am cărat totul din urma mea. M-am simțit mai bine? Cu siguranță,nu !
Fiecare pas îmi hrănește neliniștea. Nici măcar nu știu dacă e acasă... Dar îl văd pe Steve, ajutorul lui care nu s-a schimbat, doar câteva riduri i-au impainginit fața care înainte era extrem de impasibilă.
Rămâne împietrit când mă recunoaște. Decid să tac și continui sa merg, iar el îmi permite să intru.
Mirosul preferat al mamei mă învăluie.
Înghit în sec când îl văd stând pe fotoliul lui, ca acum aproape 20 de ani. Citește același ziar preferat cu aceeași cană de cafea din setul mamei preferat  în mână.
Savurează fiecare picătură de cafea, până când simte prezenta cuiva și își ridică privirea spre mine ca în secunda următoare cana să  se facă țăndări.
În aceeași stare se afla și inima mea ? Probabil...
- Ella, îmi pronunța numele de parcă i-ar fi teamă să nu dispar.
Ai venit... Te-ai făcut atât de frumoasă. Ai devenit atât de matură și calculată.
-Pot să te îmbrățișez ?
-Acum 20 de ani... Îi adresez întrebarea fără să-l las să continuie.
-S-a întâmplat ceva ? Devine brusc agitat și îngrijorat.
Însă îl las fără răspuns.
-Încă mai porți cu tine acel eveniment,  scoate un oftat dureros .
- O să-l port pana în mormânt .
Vreau niste răspunsuri.
-Nu crezi că e prea târziu ?
- Cred, nu se ajungea până aici daca le aveam din start.
-Ce vrei sa afli ?
-În acel accident a decedat întreaga familie sau copilul a rămas viu ?
- De ce răscolești trecutul ?
- Pentru că astăzi port blestematul de inel al familiei Scott pe deget. Pentru că fără să știu m-am logodit cu cel care a rămas fără părinți din vina noastră.
- O, Doamne, șoptește terifiat și se lasă în fotoliul de pe care s-a ridicat mai devreme.
- Cu ce am meritat tot ce mi se întâmplă acum, tata ? încerc să-mi reprim neputința din glas.
- Iartă-mă scumpo.
- A rămas viu sau nu ? Ridic fără să vreau glasul.
-Da. Băiatul dintr-un oarecare motiv nu era în automobil când s-a întâmplat accidentul și mulțumesc Domnului a rămas în viață, răspunde mai mult pentru el. Apoi a dispărut pentru un timp îndelungat.
- Știi...mă gândeam că odată ce am depășit situația  totul se va schimba. Am crezut că asta s-a întâmplat! însă trecutul ne ajunge din urmă îi spun cu dezamăgire în glas și cu un zâmbet trist.
Se pare că fericirea nu este pentru mine sau cel puțin asta am înțeles în ultimele 48 de ore.
  Mai are rost să te întreb de ce ai făcut asta ? De ce i-ai omorât?
- Tot ce pot să îți spun este că  în spatele  acestei istorie se afla o persoană mult prea influentă.
-La naiba, nu mai da vina pe altcineva ! Răspunde pentru faptele tale.
- Răspund pentru faptele mele de aproximativ 20 de ani. Și da, nu este un proces deloc încântător. Dar, o fac. Am rămas fără voi, exista o pedeapsă mai crudă decât aceasta ?
Îl văd că suferă. Acum se simte vinovat, atunci de ce dracu a lăsat să se întâmple toată această tragedie?
- Sper că odată o să aflu adevărul. Simt că îmi ascunzi mai multe, văd asta în ochii tăi, însă nu înțeleg ce te oprește să îmi spui. Voi afla.. spun întorcandu-mă.
  
Știu că dacă mai rămân cateva minute, dacă urc în camera mea îmi va fi al naibii de greu. Am ascuns acest loc undeva departe în sufletul meu, în cel mai adânc colț.Mai are sens să-l scot?

- E mult mai bine să te știu la depărtare decât lângă mama ta, șoptește mai mult pentru el și își lasă capul plecat.
Eram pe cale să mă întorc spre ușă,dar fraza pe care a spus-o m-a făcut să mă opresc.
- Ce-ai spus ? Îl întreb nesigură.
- Am întrebat dacă o să te întorci...
- Asta depinde de tine, îi spun într-un final. Sunt sigură că îmi ascunde ceva mai mult decât important, însă voi afla asta cu orice preț.
Acum am o treabă mai importantă de făcut.

Pașii mă poartă la parcul în care obișnuiam să mă plimb când aveam nevoie de puțin timp cu mine.
Și chiar dacă temperatura trece de 20 de grade, un sentiment de înfrigurare îmi acaparează corpul. E același sentiment care m-a urmărit ceva timp când am pierdut-o pe mama.
Edward este copilul care a supraviețuit...
Îmi tot repet în gând. El era la căsuța de vacanta cu Mark în noaptea când s-a produs accidentul.
Ce mă fac ...
Ce mă fac ...
Ce mă fac ...
O să înnebunesc daca nu fac ceva. Jur.
Mă plimb o oră prin parc în încercarea de a găsi o soluție .
Ochii îmi cad pe familiile tinere  ce se distrează din plin. Râsete de copil umplu spațiul iar golul din suflet creste din ce în ce mai mult
Ăștia puteam fi noi...

Așa Ella, adună-te.
Am decis! O să plec !
Unde naiba o să pleci ? Ai înnebunit? Ai fugit toată viața. Ajunge! Nu rezolvi nimic astfel.
O să mă îndepărtez pur și simplu. O să rup orice legătură cu el.

Intru șovăind  în apartamentul în care ar fi trebuit să-l aștept peste  2 zile. 
Ochii îmi cad pe inelul ce tronează pe deget.
Știam că nu poate fi totul atât de simplu . Știam că va interveni ceva..
Iarta-ma, șoptesc și sărut inelul, dar nu te  merit.
Încerc să notez câteva rânduri, într-o scrisoare de rămas bun dar nu-mi pot alinia cuvintele. E mult peste puterile mele și dacă nu plec de aici în 20 de minute jur că fac ceva necugetat.

                Nu mă caută ...
E prostesc, sunt sigură că o să mă cauți, spun în timp ce o lacrimă îmi brăzdează chipul .
Te rog să o faci ! Urlă o parte din mine
      Nu e nevoie. Nu te merit.
Continua-ți viața, fără mine. E mai bine așa .
Motivul?
Te-am trădat , e îndeajuns să cunoști asta ca să-mi semnezi cererea de demisie de la tine de pe birou .
Ai fost unicul și ultimul bărbat pe care îl voi iubi. Nu îmi căuta scuze. Nu le vei găsi.
Te-am trădat, pur și simplu am făcut-o și nu pot să te mai privesc în ochi. Trecutul mă ajunge din urmă și mă scufund. Nu vreau să te trag și pe tine în mlaștina in care mă înec pe zi ce trece .

Sper că a devenit mai clară situația 🙃.
Revin în cel mai scurt timp posibil 🤗
Vă 😘.