Tunete în întuneric

Capitolul X

Era ger. Un ger încremenit,  neîndrător, răzbunător. Mâinile copilei mușcau din scoarța copacului pe care se cățăra. Sau scoarța copacului mușca din mâinile ei? Sau gerul albastru mușca din ea si îi acoperea mâinile, trupul dezgolit, sufletul?

Nu mai știa. Așa cum nu mai știa nici dacă urcă sau coboară, dacă acel copac se ducea în pământ sau în văzduh, dacă pielea ii ardea de frig sau de cald.

Tot ce mai știa era vocea. Vocea adâncă, prăfuită, cioplită în mintea ei, care îi tot repeta mantra nesfârșită.

- Mai mult, mai sus, mai tare.

Și oricât ar fi încercat, cât de mult ar fi urcat, tot nu ajungea în vârf.  Nu mai vedea scoarța aspră, nu mai simțea arsura frigului, nici sângele care îi îngheța sub unghiile vineții.

Cădea. Cădea si auzea...

- Mai mult, mai mult, mai...

Vanessa sări în sus atât de repede, încât se lovi de colțul chiuvetei cu capul. Tremura violent și vocea încă își avea ecou în subconștientul ei. Undeva pe parcursul nopții căzuse într-un somn superficial.

Durerea din piept lăsase sa iasă la suprafață acel coșmar. Acea amintire. Adânc încuiată în sufletul ei.

O durea tot corpul, iar tâmpla ii zvâcnea de la lovitură. Dar asta era doar o briză, pe lângă uraganul dinăuntrul ei. Se ridică în picioare și imaginea unei străine se ivi în oglinda din baie. Ochi roșii, par lipit de cap si umeri gârboviți.

Alex. Probabil durerea lui era mai mare acum. Știa cat de greu trecuse de trauma accidentului. De moartea lui Peter. Văzuse cicatricile de pe antebrațele lui, chiar dacă acum erau acoperite parțial de un tatuaj pe care ei toți îl aveau, în model și dimensiuni variate.

Știa cât de greu îi fusese, cât de mult luptase pentru a depăși acea perioadă critică. Trebuia să facă ceva. Nu îl putea lăsa sa cadă din nou în abisul negru al disperării.

Singurii care puteau ajunge la el erau frații lui din Legiune. Doar pe ei se putea baza sa il susțină, chiar dacă el va încerca să ii îndepărteze. Doar ei îl iubeau suficient de mult sa treaca peste orice zid, sa îl susțină si sa îl tina in lumină.

Însă prima dată era obligatoriu ca ea sa plece. Visul frumos se încheiase, rădăcinile smulse și arse. Realitatea era aici, bătea la ușă cu pumnii.

Se duse în camera ei cu pasi lenți, fără a ridica privirea în jur. Însă, odată intrată pe modul de evadare, deveni mai rece si mai eficientă. Aruncă o privire în cameră. Nu ii trebuia, cu adevarat, mai nimic din ce avea acolo. Cel puțin, nu în viața următoare, pe care avea să o deschidă.

O nouă ușă, un nou univers, o altă viață. Înăbuși durerea, regretul si suferința. Noaptea era timpul lor. Își acoperi cu o pătură de gheață acidul sulfuric din inimă, își prinde părul într-o coadă de cal si se îndrepta spre garderobă.

Îndepărtă rochii, costume si cămăși si ajunse la geanta neagră de sub cutiile de pantofi. Părea o geantă pentru un bagaj de o noapte, dar conținea strictul necesar pentru a putea supraviețui chiar si o lună, daca era necesar. O avea pregătită încă de când devenise Vanessa Smith si o actualiza, cu sfințenie, o dată pe an.

Cu mișcări reci, luă geanta si o deschise. Înăuntru, așezate ca un puzzle, erau haine pentru o săptămână, în pungi mici, vidate. Le dădu la o parte, iar dedesubt verifică restul lucrurilor: două pasapoarte, bani, chei, un pistol si un cuțit elvețian.

Așeză totul la loc, făcu un duș rece, se îmbracă în haine de alergat și scrise câte o scrisoare identică fiecărui membru al Legiunii. Nu putea folosi poșta electronică, deoarece timpul de fugă i s-ar fi scurtat drastic. Știa cât de devotați sunt acești bărbați extraordinari. Dacă ar fi trimis un email, până sa apuce sa se încalțe, cel puțin unul dintre ei i-ar fi spart ușa.

Apoi își luă telefonul si își accesă contul bancar. Transferă toți banii de acolo către contul de donații pe care îl avea deschis cu instrucțiuni clare de a fi împărțiți către diferite organizații.

Apoi încărcă pe serverul companiei documentele de donație a tuturor bunurilor sale către Alex. Inclusiv acțiunile pe care ei i le dăruise de-a lungul timpului, crezând că ea nu știe.

Își ținu în frâu, cu tot ce avea ea, lacrimile care stăteau sa îi sară adin ochi. Vanessa Smith murea cu fiecare clipă care trecea.

Lăsă telefonul pe masă, își luă geanta si nu aruncă nicio privire în jur în timp ce se îndrepta spre ușă. Nu putea, nu voia să ia cu ea nicio amintire în plus. Își lăsa în urmă sufletul. Speranțe, bucurie, fericire, entuziasm, optimism, încredere.

Femeia care ieșea pe usa lua cu ea numai durere, disperare, neputință, suferință și trădare.

Închise ușa și inspiră are adânc în plămânii plini cu sârmă ghimpată. După 13 ani, cand fugise prima oară, devenea din nou Rhea.

O liniște grea se așeză peste ea. Rhea știa cum să fac asta. Să rupă trecutul, sa își înghețe inima și să supraviețuiască.

Ajunse în holul de la intrare și lăsă plicurile cu scrisorile. Urmau să fie expediate prin curier rapid și asta avea sa ii acorde suficient timp sa dispară. Apoi, ei vor descoperi destul de ușor ca ea a dispărut. Si probabil, singurul lor regret va fi doar ca nu vor avea pe cine sa își descarce furia.

Cand se întoarse, Rhea aproape se ciocni de un curier care venea către recepție grăbit. O ignoră și întinse un plic către paznicul care lua, de obicei,  corespondența. Abia când auzi numele Vanessa Smith se întoarse ușor și văzu. Curierul îi dădea paznicului un plic, cu mesajul că este de cea mai mare urgență.

Un plic negru.