Tunete în întuneric

Capitolul IX

Vanessa simțea fericirea supremă. Sa il audă pe Alex rostind acele cuvinte, sa îi simtă trupul fremătând lângă al ei, să îi vadă speranța si sinceritatea din priviri.

Aceasta era fericirea. Mai mult decât ar fi sperat vreodată, mai mult decât imaginația ei și-ar fi permis sa zboare. Mai mult decât merita.

Si doar asta o făcu să îi ia chipul iubit în palme și sa aibă puterea de a rosti singurul răspuns posibil.

- Nu, Alex.

Inima ei se spulberă într-un infinit de ace înghețate cand ii văzu durerea și dezamăgirea în ochii de chihlimbar. Era mai rău decât orice trăise pe lumea asta, dar era mai bine decât să își arate sufletul negru în fața lui. Mai bine decât să îl amestece cu trecutul ei blestemat.

Alex nu mai respira. Trupul îi fu parcă curentat de o convulsie si privirea lui rătăcită pierdu si ultima sclipire de lumină.

Apoi, deodată, inspiră adânc și își focusă ochii pe fruntea ei. Ochi acum plini de determinare. Vanessa știa ce însemna asta. Îl cunoștea, asa cum șiel o cunoștea pe ea. Credea că refuzul ei vine din teama unui viitor în ceață. Și devenea, cu fiecare clipă, mai hotărât să o convingă să riște împreună.

Oh, cât îl iubea pe bărbatul acesta! Cu toate defectele, calitățile și insecuritățile lui! Dar ea nu îi putea risca viitorul, viața. Nu merita să îl iubească șimai ales sa fie iubită de el.

Merita iad și purgatoriu. Ea nu era lumină. Era doar deșert și noapte. Si îi mai rămânea doar un lucru de făcut pentru a-l îndepărta de abisul ei. Să îl rănească.

- Te rog sa nu încerci, Alex. Am păstrat distanța între noi în toți acești ani cu un motiv. Eu nu sunt femeia potrivită pentru tine.

Vanessa se desprinse de el si își adună tot curajul din ani îngropați într-un trecut din sulf si fum. Alex dădu sa o urmeze, cu privirea încruntată și hotărâtă. Cand deschise gura sa o contrazică, ea puse în vocea ei doar oțel și gheață.

- Mai bine zis, tu nu esti bărbatul potrivit pentru mine. Indiferent cât și cum vei încerca, un viitor intre noi nu este posibil. Își înghiți veninul amar din gât. Nu va fi niciodată.

- Vanessa, eu te cunosc. Te văd. Încerci să mă îndepărtezi, rănindu-mă.

Vocea lui purta determinare, deși era doar o măsură mai sus de șoaptă. Trebuia să lovească mai țintit. Își încuie propria inimă sângerândă într-un colț si continuă atacul. Trebuia să fie convingătoare, fir-ar să fie!

- Nu, Alex. Cunoști doar ce am lăsat eu la suprafață. Ai fost ca un... Înghiți compulsiv. Ca un proiect pentru mine. Am vrut să te ridic, să poți învinge toate obstacolele din calea ta. Iar eu pentru tine am fost un colac de salvare care te-a ținut la suprafață și te-a purtat pe uscat.

Pe masura ce vorbea, vedea cum nesiguranța îi creștea în priviri. Corpul îi deveni tensionat, gata să intre în defensivă. Si știa că inima lui era acum deschisă, vulnerabilă. Si o ucidea că știa cum să îl distrugă pe bărbatul care devenise în ultimii ani. Dar nimeni nu era indestructibil. Știa asta pe propria piele si pe propriul suflet mucecgăit. Ignoră respirația lui superficială și genunchii ei tremurânzi.

- Dar nu ma vezi cu adevărat. Vezi doar atât cât poate un orb sa vadă.

Alex făcut un pas înapoi. Expresia lui era definiția omului înjunghiat si sfâșiat. Privi spre ea. Vanessa se poticni un pas înapoi. Îl văzu, așa cum fusese în acele luni negre de după accident. Sfărâmat, fără speranță, în întuneric. O umplu cea mai aprigă scârbă fațăde ea.

- Se pare ca proiectul tău a eșuat, în cele din urmă.

Vocea lui avea roci vulcanice în ea. Neagră, dură, îmbrăcată în cenușă. Se răsuci și Vanessa văzu, cu sufletul distrus, cum el pipăie după mânerul ușii. O deschise si plecă.

După ce ușa se închise cu un clic ușor, lumea ei, forța si inima se sparseră în milioane de fărâme.

Cazu în genunchi și un sunet gâtuit îi scăpă. Sângera prin fiecare celulă si îmbrățișă durerea cu brațele deschise. În spatele pleoapelor văzu din nou și din nou ochii lui Alex. Durere. Cioburi de speranțe și vise. Încrederea lui, distrusă si spulberată.

Gura îi fu invadată si fugi la baie unde vomită cu spasme dure tot ce avea în stomac.

Se prăbuși pe podea, luând poziția fetală. Rămase în ea doar suferință. A tot ce putea fi, a tot ce fusese, a tot ce nu va fi vreodată. Si ochii lui. Își blestemă sufletul. Pe al ei si pe al lui Otto Bismarck.