Tunete în întuneric

Capitolul VI

Vanessa își șterse palmele umede de rochie și se îndreptă spre biroul șefului ei. Întâlnirea de astăzi se terminase mai repede decât de obicei și restul după amiezii era liber, dar Alex o chemase la el.

Se decisese să își dea demisia azi, dar nu față în față cu el. Știa că nu va fi capabilă de asta, așa cum nu fusese de atâtea ori. Se gândise la un email, apoi se răzgândise, până ajunse la varianta unui mesaj vocal. Nu avea nicio idee ce să îi spună, astfel încât să nu își dezvăluie adevăratul motiv. Era lașitate în forma ei cea mai pură, dar mai mult decât atât nu putea.

Căzuse în cel mai mare clișeu posibil. Asistenta îndrăgostită de CEO. Dar nu asta era cel mai rău. Ea, îndrăgostită. Punct. Viața ei trebuia să fie una strict solitară. Creierul ei știa asta, dar inima se pare că nu vorbea aceeași limbă.

Demisia. Toate rădăcinile, care nu ar fi trebuit să existe oricum, tăiate. Astăzi.

Ajunsă în fața ușii, își adună sufletul de pe jos și bătu, apoi intră. Alex stătea în picioare, cu spatele la ea. Vanessa închise ușa și păși în birou.

- M-ați chemat, domnule Madison.

El nu spuse nimic câteva clipe, apoi se întoarse către ea și Vanessei i se blocă aerul în plămâni. Privirea lui, direct către ochii ei, era atât de intensă, încât simți că se îneacă în coniacul ochilor săi. Într-o clipă, creierul se deconectase și inima începu un galop nebun.

- Aseară mi-ai spus Alex.

Vocea lui era joasă și răgușită și ea simți un fior pe șira spinării. Făcu un pas spre ea. Vanessa făcu unul înapoi. Si încă o dată, până când acest dans o duse pe ea înapoi la ușă și pe el la doi pași în față. Se forță să respire regulat, deși plămânii ei aveau un atac de panică.

El păși mai aproape și ea nu mai avea unde. Se aplecă ușor în față și îi șopti pe un ton ce era o combinație de ordin, rugăciune și provocare.

- Spune-mi din nou. Nici nu știi ce imi face vocea ta. Vreau să te aud, Vanessa. Rostește-mi numele.

Îi simțea respirația pe față, iar parfumul și căldura lui o transportau într-o dimensiune unde rațiunea nu exista. Alex își aplecă capul mai în față și își așeză mâna stângă lângă capul ei, cu o precizie care nu necesita simțul văzului. Nu o întrebă nimic, de parcă încă nu se aștepta ca ea să vorbească și continuă să o încătușeze cu vocea lui într-o transă de pasiune.

- Aseară am simțit că ma dezintegrez atom cu atom când am pășit înapoi. Ți-am simțit fiecare celulă cum ma chema. Ca și acum. Repetă-mi numele, muză a visurilor mele.

Vanessa își coborî privirea pe buzele lui și inspiră respirația lui. Nu scoase niciun sunet. Nu pentru ca refuza, ci pentru că își pierduse orice abilitate de exprimare. Glasul îi dezertase, alfabetul îi era pe cale de extincție, iar limba mai avea doar un singur scop. Sa îl guste pe el.

Asa cum el deja știa, printr-o oarecare magie, corpul ei vibra de dorință. Nu conta de ce el dintr-o dată devenise un prădător, nu conta demisia ei, nu conta că îi era interzis. Trupul ei, inima ei, până și rațiunea ei nu mai puteau lupta. Trebuia să îl guste. Acum și doar o dată.

- Sărută-mă, Alex.

El savură șoapta ei de parcă ar fi fost ambrozie pură, apoi își apăsă buzele pe ale ei și artificii explodară în jurul lor.

O clipă nu se mișcă niciunul. În următoarea, mâna lui dreaptă era în părul ei, tot trupul îi era prins între ușă și fizicul lui puternic, iar mâinile ajunseseră să îl tragă spre ea de reverele sacoului.

Buzele lui erau ferme și fierbinți, iar barba de două zile îi electriza fiecare celulă de pe față. Furia pasiunii îi inundă pe amândoi și într-o sincronizare perfectă își înclinară fețele. 
Buzele ei se îndepărtară din proprie voință și știu că Paradisul există când limba lui îi pătrunse in gură și o atinse pe a ei. Probabil Apocalipsa venea, căci inima Vanessei tuna atât de tare, încât timpanele aproape o dureau. Fulgere albe dansau în spatele pleoapelor închise și ritmul senzual al sărutului demonstra că omul poate trăi și fără aer.

Gustul lui îi intră în sânge, în oase, în celule, în ADN. Lua tot și dăruia infinitul. Doamne, cum trăise fără asta până acum? Mâinile ei urcară pe ceafa lui și probabil lipsa de oxigen urma să îi ucidă pe amândoi. Dar sărutul nu făcea decât să devină mai profund, smulgându-le sufletele, amestecându-le și apoi așezând la loc o nouă materie unică, doar a lor.

Alex își smulse buzele de pe ale ei și aerul năvăli în plămânii lor însetați. Își lipi fruntea de a Vanessei și ea fu convinsă că tot ce mai avea în cap se carbonizase de la energia care curgea din amândoi.

- Dumnezeule!

Vocea lui purta uimire, dorință și satisfacție. Ea nu avea încredere că poate vorbi, așa că nu putu decât să îi tragă gura înspre buzele ei și să își afunde limba printre ale lui.

Alex scoase un geamăt adânc și o cuprinse în brațe până simți că puținul aer inspirat se pierde prin ardere. Îi băgă o mână mai adânc în păr și îl trase spre ea mai mult, simțind că ființele lor se contopesc.

Ce îi mai rămăsese din inimă Vanessei sări în tavan când ușa vibră de bătăile de pe cealaltă parte. Vocea stinsă a directorului de Hardware se auzi de pe partea cealaltă.

- Domnule Madison, tot serverul Beta este mort.

Imediat, cupola de cristal a universului lor se sparse, și odată cu asta reveni la viață și creierul Vanessei. În plină stare de panică. Ce naiba făcuse?

Înainte ca Alex să își revină complet, îl împinse doi pași înapoi și deschise ușa, fără să îi pese dacă ținuta ei țipa că fusese sărutată peste granița acestui univers. Cel mai probabil, sărutul lor scurtcircuitase serverul clădirii.

- Intră, Nick. Pare urgent. Va aduc o cafea și anulez toate ședințele de astăzi.

Practic, îl împinse pe bietul om în birou si închise ușa în urma ei, înainte ca vreunul dintre ei să apuce să articuleze vreun cuvant.