Tunete în întuneric

Capitolul I

La naiba cu tot! Mâine îi va spune!
Vanessa trânti cheile și geanta pe măsuța nevinovată din holul apartamentului ei. Bineînțeles, geanta nimeri alături. Deschisă și cu fața în jos.

Se uită neîncrezătoare la geantă, fără să facă vreo mișcare să o ridice. Cumva, așa se simțea și ea în fiecare zi. Pe dos, cu fața la podea. Și dacă cineva s-ar fi apropiat de ea, și-ar fi vărsat tot ce avea pe suflet cu prima mișcare, dupa o zi întreagă lângă el.

Venea acasă frustrată, încinsă și furioasă. Și își promitea ei înseși că va fi ultima zi de frustrări. Ultima zi de ignoranță. Ultima zi de tânjit. Ultima zi de dorință neîmplinită.
Până a doua zi, când intra cu pași apăsați în biroul lui. Și uita tot. Toată frustrarea și toată furia. Rămâneau însă, respectul și admirația. Iubirea și dorința.

Și teama. Teama că nu îl va mai avea aproape, că nu îi va mai simți parfumul, că nu îi va mai vedea zâmbetul. Nu putea risca să vadă dacă putea trăi fără el. Si totuși, nu mai putea trăi lângă el. Se lupta cu dorința de a avea totul și cu realismul că nu putea avea nimic.

Știa. Vanessa știa că cel mai bine ar fi fost să dispară din viața lui, înainte ca trecutul să o ajungă din urmă. Dar nu putea să facă pasul. Pentru că, după o viață pe fugă, în care nu își permisese sa aibă o casă, prieteni sau atașamente, simțea că lângă el poate să fie ea. Simțea, în inima ei, că acest bărbat era căminul ei. Dar creierul știa că este imposibil. Si zilnic ducea această luptă între dorință și realism.

Nu știa exact în ce moment inima ei preluase controlul asupra creierului și conștientizase ca se îndrăgostise de acest bărbat complex. Un bărbat chinuit de atât de mulți demoni, cu atât de multe trăiri interioare, un veritabil caleidoscop uman.

Atât de asemănător ei. Dar creierul ei încă nu era deconectat, doar scurtcircuitat. Si deși era iremediabil mai îndrăgostită de șeful ei in fiecare zi, își ținea cu disperare in frâu iubirea. Disperare înlănțuită cu sânge și lacrimi.

O, el o respecta. Și ținea cont în mod sincer de opiniile ei. Și o considera vitală. Asistenta vitală pentru el. Cea fără de care el nu putea funcționa. Al doilea om în imperiul IT pe care îl conducea.  Asta era Vanessa Smith pentru Alexander Madison. Si ea știa toate acestea, pentru că el i le spunea zilnic.

"Oricine a fost cel care a inventat dușul, sper că are un loc rezervat in Rai." Ăsta era primul gând al Vanessei când pășea în imensa cabină de duș. Pur și simplu adora momentul în care se putea lăsa corpul în bătaia numeroaselor jeturi de apă. Era ritualul ei sacru încă de la prima fugă, la 16 ani. Își lăsa trupul în voia apei, sa se curețe și mintea să se purifice. Putea fi oriunde își dorea să fie, oricine își propunea să fie.

Iar de la cabina de duș mizeră din cel mai ieftin motel de atunci, la acest paradis de astăzi era o diferență colosală.

Pentru că, a fi asistenta vitală a unuia dintre cei mai bogați oameni din Statele Unite avea, totuși, unele avantaje. Ca această luxuriantă cabină de duș, unde ar fi încăput tot dormitorul ei din campusul universității. Piatră și sticlă, jeturi de apă pe trei nivele, cascadă și muzică în surdină. Rai.

Apartamentul ei ocupa mansarda unui bloc exclusivist. Era ca un fantezie ieșită direct din nopțile adolescenței ei, cand stătea și își închipuia cum va arăta sanctuarul ei într-o bună zi. Luminos, spațios, sigur.

Făcea parte din beneficiile locului ei de muncă, deși avusese multe confruntări cu prea măritul Alexander Madison pentru a accepta acest beneficiu. Și se lăsase convinsă doar de promisiunea că va plăti chirie și de acest duș.

Bineînțeles, el transformase chiria în rate, care în câțiva ani urmau să o facă proprietara apartamentului la un preț ridicol de mic și îi mărise salariul exact cu valoarea unei rate lunare. Nu putuse refuza, inima câștigase această bătălie. Pentru prima dată în viața ei, începuse să prindă rădăcini. Iar creierul îi tot dădea semnale disperate de alarmă.

Hmmm... poate ritualul ei din duș era și unul dintre motivele pentru care în fiecare dimineață devenea din nou masochistă și continua lângă el. Poate mâine ar trebui sa sară peste duș.

Bleah! La ce miros avea șeful ei, nici nu îndrăznea apară în fața lui fără să facă duș.
Pentru că el era capabil să îi simtă loțiunea de corp aplicată cu o seară înainte, după dușul de dimineață.

Simțul mirosului îi era extraordinar. Ca și simțul auzului sau simțul tactil.  Pentru că el, Alexander Madison, geniu IT și miliardar, puternic și filantrop, era orb.