Seria "Alpha" - Creaturile

Colțul meu de poveste

        Crăciunul pe plajă, cu băuturi colorate în mâini și apă azurie care se sparge ușor în valuri leneșe la picioarele noastre? Uite că asta nu am mai încercat. Pentru mine era ceva nou, pentru el nu, dar părea încântat de această premieră. Iubitul meu cu doi ani mai mare făcea parte dintr-o familie mult mai întărită decât a mea, de aceea m-am simțit prost când jumătatea mai mare a excursiei a fost acoperită de el. Însă mi-am dat toată silința să îmi iau biletul și cele necesare din economiile mele, știind că facultatea rămâne o posibilitate, nimic bătut în cuie. Deja amânasem un an pentru că taxa era prea mare și ai mei nu și-ar fi permis decât cu prea multe sacrificii. Mă angajasem la barul deținut de unul dintre prietenii mei, iar astfel reușeam să mă întrețin și să pun la fiecare plată câte puțin deoparte. Eram fericită așa, deocamdată viața mea avea o rutină specifică și îmi era confortabil acest gând. Analizam toate aceste lucruri în timp ce îmi făceam bagajele și am oftat. Tocmai pentru că aveam o rutină, încă simțeam că această vacanță e prea mult, dar Andrei mă convinsese că o merităm. Cadoul lui era ascuns printre haine și zâmbeam tâmp la ideea că îl va primi îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni scurți.

        Mi-a fost greu să îmi iau rămas bun de la ai mei. Nu plecasem prea departe de casă niciodată, iar îngrijorarea din ochii lor nu mă ajuta la nimic. Aveam un gol în stomac, care se căsca pe măsură ce am ajuns în aeroport, iar mai apoi când am urcat în avion.

        — Ești bine? Îmi zâmbi Andrei relaxat, în timp ce își dădea jos geaca și se așeză înapoi lângă mine.

       — Da, am surâs, mințind. Am puține emoții.

       — Este normal, vorbi degajat în continuare. Abia aștept să ajungem!

        Apoi scoase o revistă cu și despre mașini și citi interesat un articol despre importanța mașinilor electrice. Îi priveam părul blond, genele închise la culoare care acum îi acopereau de tot ochii căprui și mă gândeam dacă această aventură e un nou pas în relația noastră, sau e pur și simplu doar o excursie. Nu simțeam nevoia de a dezvolta ce aveam, ținând cont că nici măcar "te iubesc" nu ne-am spus încă, deși imediat aveam un an de când eram împreună. Sau cam așa ceva. Ne cunoaștem de mici și nu cred că mai știu exact ziua în care am decis să fim un cuplu, a fost o prietenie care s-a transformat treptat în ceea ce aveam acum.

        Am privit pe geam, dar nu vedeam nimic, decât o ceață albă și densă. În România ningea și vremea era pe măsura lunii Decembrie, iar când avionul a început să se zguduie, am privit în jur cu ochi mari. Deja ne anunța una dintre stewardese că avem parte de mici interferențe, Andrei își ridică ochii o clipă din revistă pentru a-mi zâmbi, iar eu m-am întors la geamul mic și rotunjit. Încă o mișcare, mult mai agresivă de data aceasta, și m-am lovit cu fruntea de marginea geamului.

        Am masat locul în care mă durea, conștientă că mișcarea aceea frenetică nu se mai oprea. Lumea deja privea în jur panicată, iar Andrei lăsase revista deoparte. Ne-am scuturat brusc și cei care nu aveau centura pusă, se grăbeau acum ca să o închidă în jurul lor. Ne-am tras măștile cu oxigen la îndemână și înainte să apucăm măcar ca să mai punem și alte întrebări, un zgomot terifiant și totuși înfundat s-a auzit de afară, iar pentru o clipă, totul s-a luminat în roșu. Unul dintre motoare luase foc, iar avionul începu să piardă din altitudine cu o viteză uluitoare. Tot ce îmi mai amintesc au fost țipete, țipetele altora și probabil și ale noastre, iar apoi un întuneric profund le-a urmat.

***

        Când am deschis ochii, inițial nu am reușit să văd nimic. Privirea îmi era încețoșată și a fost nevoie să clipesc de câteva ori pentru a reuși să disting ceva. Mi-am înlăturat părul șaten de pe față cu dosul palmelor. Vedeam copaci, o întindere de pământ și... ăsta e nisip? M-am forțat să mă ridic, reușind pe jumătate, tușind și scuipând nisipul care îmi intrase în gură. Am mai privit o dată în jur și am realizat că aceea sunt palmieri de fapt, iar eu chiar mă aflam pe o insulă. Eu și o grămadă de siluete întinse la pământ, bucăți din avion și bagaje aruncate peste tot. Era o imagine apocaliptică în comparație cu soarele arzător, verdele pădurii din spate și apa care murmura liniștită. Am început să intru în panică, încercând din toate puterile să mă ridic în picioare. O durere de cap îngrozitoare mă cuprinse în momentul în care am reușit să stau drept, iar când am dus mâna la frunte am simțit ceva umed. Mi-am privit degetele sângerii și mi-am șters repede ambele mâini de blugi, nu aveam timp pentru asta acum. Trebuia să îl găsesc pe Andrei.