Seria "Alpha" - Creaturile

Capitolul II

        Următoarele zile au fost pe cât de liniștite, pe atât de ciudate, pentru că la muncă totul a revenit la normal. Dar Teo nu. El a început să lipsească tot mai des de la bar, venea zilnic pentru munca de birou, dar majoritatea comenzilor le făceam eu. Nu mai stătea cu noi ca înainte și arăta parcă tot mai slăbit. Dădea vina pe o răceală care îl supără și am încercat într-o zi să vorbesc cu el, crezând că îl voi convinge să meargă la medic, dar mai mult ca sigur am vorbit singură. Partea cea mai ciudată dintre toate a fost în parcarea supermarketului, când tocmai îmi așezam cumpărăturile. Teo și tipul cel nou vorbeau aprins lângă mașinile lor, care erau parcate una lângă cealaltă și portierele șoferilor erau deschise încă, în ciuda frigului, semn că cei doi s-au întâlnit acolo tocmai pentru a discuta. La un moment dat, băiatul din vis s-a apropiat de el, i-a arătat ceva în jur și l-a privit atât de intens, încât mi-a făcut mie pielea de găină.

       — Ce naiba..., am șoptit, iar în acel moment, tipul cel nou se întoarse brusc și privi fix în direcția mea.

        Am înghețat o secundă în privirea lui, apoi m-am grăbit să închid portiera și să urc la volan. Aveam un sentiment de neliniște și poate că Teo avea probleme personale, dar aveam de gând să îl descos. Niciodată nu s-a comportat atât de secretos și ciudat, iar noi eram mai presus de toate prieteni. Am condus spre ieșirea din parcare, m-am asigurat că cei doi nu mă urmăresc cu privirea și am oprit după o dubă, așteptând ca Teo să plece. După mai puțin de cinci minute, acesta ieși din parcare conducând mai repede decât era legal și îmi era teamă la un moment dat că îl voi pierde. Dar am reușit să rămân în urma lui până pe niște străzi de la marginea orașului, unde cartierele erau formate doar din case, copacii fiind tot mai deși și știam că urmează o pădure la capătul drumului. Casele au început să se rărească, iar eu am fost nevoită să păstrez o distanță considerabilă pentru a nu mă da de gol și într-un final, Teo parcă lângă ultima casă cu etaj situată printre copaci, destul de departe de ultimele locuințe. L-am văzut ieșind din mașină și fugind printre copaci, în pădure. M-am apropiat și am lăsat mașina lângă gardul de lemn al casei, apoi am făcut câțiva pași printre copaci.

       — Teo?

        Prima dată nu am auzit nimic. Am mai făcut câțiva pași, strigându-l din nou. Mi s-a părut că aud un foșnet și m-am întors în direcția respectivă, încercând să privesc printre arbori.

       — Teo, sunt eu, Sara! Vreau doar să vorbim, am spus, închizând o clipă ochii, realizând cât de penibil sună.

        Poate că ar fi mai bine să plec. O să îi cer să vorbim când îl văd la bar, poate că nu a fost o idee atât de bună să vin până aici.

        M-am întors hotărâtă să plec, dar un mârâit gros și înfundat îmi făcu stomacul să se strângă și nu am mai făcut nici un pas, în schimb, m-am întors încet spre direcția sunetului. Și nu am fost pregătită pentru ceea ce am văzut, pentru că un lup aproape negru, imens, cu ochi roșii și cu bale curgându-i dintre dinții complet dezveliți într-un mod amenințător mă privea fix, pășind încet spre mine.

        Nu aveam curaj să privesc în jurul meu și să rup contactul vizual, în schimb am ridicat amândouă mâinile în semn de predare.

       — Nu, aproape am șoptit mai mult pentru mine, dar la ce speram? Și dacă Teo ar apărea acum lângă mine, imensitatea asta ne-ar ucide pe amândoi în mai puțin de un minut.

        Lupul și-a luat avânt, apoi s-a înfipt cu labele în pământ și a început să alerge spre mine. Se spune că înainte de moarte, îți trece toată viața prin fața ochilor. Eu nu am putut să mă gândesc la nimic, frica mi-a paralizat atât trupul, cât și mintea. Am sperat doar să se termine repede, să nu doară, iar în clipa în care s-a ridicat pentru a face saltul, inima mea s-a oprit o secundă.