》☆ Fantezie ☆《 》♡ Dragoste ♡《
Singura problemă care țopăia pe fiecare nerv al Zemorei Bloom, era practic ieșirea ei în societate. Crescută de mică în așa fel încât să devină o soție și o mamă model într-o bună zi, Zemora era exact opusul acesto...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Camera mea era învăluită în melancolie și amintiri dureroase.
Locul care odată fusese ascunzătoarea mea loială și călduroasă acum devenea treptat un loc rece și plin de fantome care bântuiau fiecare colț ușor întunecat de vopseaua albastră a pereților. Îmi amintesc cum, cu mai mulți ani în urmă, îmi convinsesem tatăl să îmi renoveze camera, după ce culorile de alb și negru, rămase din urma Octaviannei, care locuise în camera care mai târziu îmi revenise mie, până când a ajuns într-un sfârșit la o vârstă apropiată adolescenței, având nevoie de mai mult spațiu pentru „a se desfășura".
Iubeam această combinație de culori, doar că nu pe pereții camerei mele. Nu când pentru mine lumea nu era doar alb și negru, ci verde, galben și roșu. Culoarea mea preferată fusese întodeauna verdele, dar cum nuanța dorită de micuța Zemora nu a reușit treacă testul perfecțiunii, nu a văzut vreodată lumina camerei. Așa că m-am stabilit sub culoarea albastru, care discutabil, se afla pe locul doi în topul culorilor mele preferate. Voiam să fac camera aceasta să țipe practic faptul că Zemora Bloom și-a petrecut o bună parte din viața ei în ei, pereții ei subțiri fiind martori la tot felul de vrute și nevrute. O izbucnire mai penibilă și jenantă ca alta.
Puteam recunoaște cu mândrie că am reușit. Amintirea a fiecărei tăriri petrecute sub acoperișul acestei micuțe camere plină de partituri, de desene nereușite și fără sens pentru restul persoanelor din jur, dar pentru mine însemnau totul, cărți ascunse de ochii curioși ai surorii mele și notițe aduse de Aurelian de la cursurile lui de la Eaton, lăsându-mă să îmi alin setea de cunoaștere și aventuri intelectuale, ascunse de asemenea de ochii surorii mele când era nevoie. Totul era o parte din mine. Totul avea amprenta mea pe el. Totul se afla aici și totuși acum, după toți acești ani, niciuna din lucrurile care odată mi-au adus alinare, nu îmi mai oferea confortul și liniștea pe care o căutam cu disperare.
Nici măcar nu eram foarte sigură că lucrul pe care îl căutam există sau eu știam ce era cu adevărat. Poate știam, doar că îmi era din nou mult prea frică să recunosc. Poate unele obiceiuri, oricât de enervante și dăunătoare ar fi, pur și simplu nu se pot dezlipi de tine, cât de mult ai încerca să lucrezi la propria ta persoană pentru a deveni versiunea aceea a spațiului tău mental cel mai stabil.
Aveam nevoie de Luka. Aveam nevoie de îmbrățișările lui. Aveam nevoie de șoaptele lui prin care îmi spunea că totul va fi bine și eventual făcea mișto de modul în care mereu mă îngrijoram din cele mai stupide treburi. Aveam nevoie să îi spun cât de mult îl iubesc. Cât de proastă sunt. Cât de dor îmi era de el. Cât de mult îmi doream să îi pot prinde chipul acela iritant de adorabil în mâini pentru a-mi zdrobi buzele de ale lui într-o pedeapsă și răsplată în același timp. Pedeapsă pentru faptul că am lăsat timpul să ne despartă dintr-o prostie colosală, când puteam să ne înghițim încăpățănarea pentru a ne iubi așa cum sufletele noastre au tânjit atât de multă vreme.
