Spune-mi că mă iubești!

Capitolul 12- "Nu toate persoanele rănite vor un pansament"

Arax

•••

      E noapte. Bezna din jurul meu mă neliniștește într-o oarecare măsură, iar răcoarea îmi înțeapă sufletul.

     Nu prea pot spune unde mă aflu, dar pot vedea la câțiva metri depărtare niște faruri de mașină. Simt un impuls ciudat de a mă apropia de sursa de lumină, cu toate că ceva îmi spune că nu e bine.

     Dar o fac. Îmi îndrept pașii în stil alert către mașina respectivă, în timp ce un tremur subtil îmi cuprinde corpul. Mă simt amorțit, oarecum atacat.

     De ce? Nu prea am habar. Sau de cine mă simt atacat? Alt lucru pe care nu îl știu. Poate de întuneric? De liniște? De propria mea minte?

     — Ce naiba se întâmplă cu mine?
 
     Alt pas. Apoi un altul. 

     O încruntătură îmi apare pe chip imediat ce observ cum o siluetă se dezlipește din beznă, exact în fața farurilor. Nu pot spune cine este, nu pot înțelege de ce stă pe cimentul rece de parcă nu ar avea nicio grijă. Dar pot să îmi dau seama după că este o femeie.
   
    — Ești bine acolo? mă aud întrebând,  în timp ce pașii mei devin tot mai panicați.

     Nu primesc niciun răspuns, iar atunci când înțeleg de ce nu, încerc să îmi dau seama cum naiba am ajuns aici.

    Fața femeii este acoperită de părul său, în timp ce din capul acesteia, sângele se scurge de parcă ar fi apa dintr-o fântână.

    — Ce naiba! țip și apoi mă așez în genunchi, încercând să nu mă panichez și mai tare.

        Trebuie să o salvez cumva. Simt că dacă nu o voi face, viața mea ar fi distrusă.  Din nou, nu am habar de ce, este pur și simplu ceea ce simt.

     — Stați calmă, voi... voi face ceva! Eu—

    Nu mai reușesc să spun nimic. Nu mai reușesc să mă mișc nici măcar puțin. Nu mai reușesc nimic altceva, decât să simt cum inima mă doare în cel mai rău mod posibil, iar sufletul mă arde, de parcă aș fi ajuns deja în iad.

      — Lia!

    Lacrimi încep să îmi cadă fără oprire pe față instant, în timp ce mâinile îmi tremură, încercând stângace să oprească sângele să se piardă.

    Ea... ea e Lia! Persoana asta fără pic de viață, persoana asta înconjurată în propria baie de sânge, cu pielea albă ca de mort, cu ochii închiși și cu buzele vinete.

      — As... Asta nu poate fi adevărat! Nu, asta nu poate fi adevărat! Ajutor! Să mă ajute cineva! încep să țip înconjurat de nimic altceva decât de propria-mi nebunie, neștiind ce aș putea altceva să fac decât să îmi strâng iubita puternic în brațe.

     Sunt momente în care durerea este total deasupra puterilor noastre. Momente în care viața ne plesnește atât de puternic, încât nu ne mai simțim deloc în stare să trecem peste, să ne ridicăm și să o luăm de la capăt, având speranța că totul va fi mai bine.

     Sunt într-un moment de genul, în aceste clipe. Și la naiba! Vreau să se termine! Trebuie... trebuie să se termine!

     — Trezește-te! Iubirea mea, te rog, trezește-te! continui să țip plin de disperare, în timp ce mâinile mi se îmbibat cu sângele brunetei.