Capitolul 22- "Arax al meu"

483 60 40
                                    

Arax

•••

      — Îmi poți aminti, de ce suntem aici? Voiai să mă scoți la o întâlnire sau ce naiba?

    Îmi dau ochii peste cap și mă abțin din a nu îl înjura pe idiotul de lângă mine. I-am spus deja de vreo trei ori de ce am vrut să vină cu mine, de ce suntem aici, sau ce mai exact, facem aici. Dar idiotul ăsta a uitat deja. Cred că se subliniază atenția pe care mi-o acordă.

      — Ți-am spus că am vorbit cu Lia acum două zile. Ți-am spus că avea de gând să vină aici pentru a se despărți în sfârșit de acel... ciudat în halat alb, bolborosesc sub barbă, iar Adam doar mă privește amuzat, luând un alt cartof și aruncându-și-l în gură. 

       Pe bune, dacă nu era riscul ca bruneta să mă vadă doar pe mine aici, nu l-aș fi adus pe netotul ăsta cu mine. Îmi va strica acoperirea, care nici așa, nu prea e o acoperire, ținând cont de faptul că nu prea m-am zbătut să mă deghizez în vreun fel.

     — Deci am venit să ne jucăm de-a spionii? Pe bune, Arax? Tu chiar nu ai lucruri mai importante de făcut? 

     — Nu, momentan, ceea ce fac acum, este mai important decât orice altceva, spun și privesc încă o dată masa din fața noastră, dar degeaba.

      Se pare că  Lia întârzie. Sper să nu dea rezervarea altcuiva. De altfel, va trebui să îi urmăresc și mai mult decât o fac deja. Și da, sincer să fiu, mă simt chiar și eu puțin cam... prost, făcând asta.

     — Dar de ce? Nu poți fi și tu normal măcar o dată? La naiba, mi-am lăsat treburile pentru tine, idiotule.

      Râd slab, privindu-l atent pe șatenul de lângă mine. Da, știu că avea din nou ceva de lucru pe la companie, de aceea mă bucur că a acceptat să mă însoțească. Chiar este un prieten pe care nu îl merit.

       — Am să îți fac cinste dată viitoare, bine? întreb și acum este rândul lui, să își dea ochii peste cap.

       — Măcar ai fi putut să te îmbraci și tu mai... puțin suspicios. Te-ai îmbrăcat de parcă mergi la vreo înmormântare, dar cu ochelari de soare. Sigur nu pari deloc suspect, spune pe un ton sarcastic, iar eu îmi dau jos ochelarii de soare, apoi îi pun pe masă.

       Ok, poate nu mi-am ales prea bine ținută  cu toate că, în mintea mea, arătăm extrem de comun.

      — Parcă erai aici să mă ajuți. Nu te-am chemat pentru a face mișto de mine pe gratis, spun și el ridică din umeri, apoi își îndeasă alți doi cartofi în gură.

      Nu mai spune nimic, ci doar continuă să mănânce, în timp ce eu încerc să fiu pe cât de calm posibil. Bine spus încerc, fiindcă nu prea cred că reușesc.

      Adevărul este că mi-e frică. Mi-e teamă că Lia s-ar putea răzgândi, sau că acea conversație de acum două zile nu a avut în realitate loc, că a fost doar mintea mea bolnavă care mi-a jucat o piesă a naibii de murdară. Nu prea am habar ce ar trebui să simt în acest moment, însă doar gândul că bruneta chiar are de gând să facă ceea ce mi-a promis, îmi dă o oarecare încredere.

      — Chiar crezi că va ieși ceva din asta? Adică... crezi că Lia chiar va putea să se despărtă de Isaac? Nu e puțin cam forțat totul? Înțeleg că ați vorbit și că și-a adus aminte de anumite chestii, dar nu ți se pare puțin cam grăbit?

      Nu prea am idee ce aș putea să îi spun. Inima mea vrea să spună cu certitudine că da, știu că bruneta va fi în stare să se elibereze de   Isaac, dar mintea mea are totuși, niște semne de întrebare. Mintea mea se întreabă, dacă eu aș fi făcut asta, în cazul în care, Lia ar fi fost în locul meu, și invers.

Spune-mi că mă iubești!Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum