Conversații în oglindă

Distrus

         *Din jurnalul unui nebun pt. 2*

        Mă reped spre oglindă cu gândul să sparg reflexia unui om golit de tot pe dinăuntru.  Pumnul se opreste la milimetri de suprafață, oprit de o mână invizibilă.  Imi pun mâinile în cap, urlu până rămân fără glas, îmi smulg furios perii din cap, urlând in continuare cu inima, cu sentimentele confuze ce s-au adunat acolo. Apoi tac. Mă  așez pe scaun cu capul în  pământ, și aștept.  Știu  că celălalt va răspunde.

Aștept.

Aștept.

─ Și, ce te-a apucat acum? Chiar trebuia să urli în halul ăsta?

─ Și ce vrei să fac? Revederile cu ea sunt din ce în ce mai dureroase. Nu știu ce simți tu acum, dar stiu ce simt eu. Simt că îmi fuge pământul de sub picioare,  simt că sufletul a ruginit, și inima îmi sângerează, simt că vorbele nu își mai au rostul,  și că încep să mă mint iarăși, sperând, crezând,  așteptând un semn, oricât de mic că nu s-a terminat totul.

Simt durerea ei, durerea mea, simt ce am împins-o să facă, simt ce mi-a făcut, simt ce i-am făcut, simt cu inima, simt cu îmbrățișarea din care parcă nici unul nu mai voia sa iasă, simt cu lacrimile pe care amândoi le vărsăm, simt cu privirile pe care ni le aruncăm.

─ Este bine că simți. Dacă nu ai simți, ai fi inuman. Ai fi un om cu o inimă de piatră.

─ Mă tem că așa voi ajunge. Am început să mă schimb, pentru mine, deși este prea tarziu pentru noi, nu mai sunt șanse de împăcare, nu mai sunt motive de continuare. Mă tem de cum voi evolua, mă tem să nu rănesc pe alții în procesul meu de schimbare, și aici ma refer la cei pe care îi iubesc și la care țin. Mă tem să nu ajung un bărbat, o persoană cu moralitate puternică și cu principii de neclintit, și să par strict, stoic și neaccesibil.

Mă tem pentru mine și pentru ea. Mă tem de ce repercusiuni va avea impactul lăsat de dragostea ei. Pentru că știi ceva? Eu am fost în relația asta cu lag. Am reacționat mult prea târziu la impactul avut de ea asupra mea. Și a fost un impact. O cometă a dragostei m-a lovit, mi-a făcut un crater, dar eu am conștientizat abia când am început să cobor spre fundul craterului, inconștient. Delăsător, nepăsător, neimplicat, neasumat. Și am ajuns într-un final la fund.

─ Și ce ai găsit acolo?

─ Pustiu. Un pustiu dezolant, gol, lipsit de viață. O carcasă goală a unei iubiri frumoase, o fantomă demult apusă a unei relații minunate.

Mă ridic nervos de pe scaun luptându-mă cu furia asupra mea, cu lacrimile ce vor revoltate să iasă afară, nici lor nu le mai place cu mine. Și mă sec, ușor-ușor, mă golesc de tot orgoliul nebunesc, prostesc, tot.

Mă plimb în jurul scaunului, ca un robot programat. Mă întreb: " Cât de indiferent, de prost, de orb, de neimplicat am putut fii?"

─ Destul de. Chiar foarte, îmi răspunde reflexia, citindu-mi gândurile. Și din câte știu, deja a găsit pe altcineva. 

─ NU! urlu eu la reflexie, înnebunit de durere. Exclus. Nu! Viața mea fără ea nu o pot imagina.

Mă învârt iar in jurul  scaunului ca un leu într-o cușcă, ca un șarpe ce a găsit extrem de apetisantă propria-i coadă. Mănânc din propria-mi minciună pe care am vazut-o, am spus-o și am trăit-o atâta timp. Nu sunt trist, dar nu sunt nici fericit. Adică, pot face o glumă în timpul zilei, dar când sunt singur noaptea, nu știu cum să mai mă simt. Sunt pur si simplu amorțit.

          Reflexia îmi rănește și mai mult sufletul deja sângerand și îmi rânjeste în față. Și  apoi continuă:

─ Vei ajunge în viață să iubești pe cineva care nu te va iubi înapoi, pentru că ai primit iubire, ai fost iubit și nu ai știut să iubești ce te-a iubit odată.  Odată, a fost o fată. Acum nu mai e. Nu aștepta să fii iubit de cineva. Uită-te aici! Urlă.

Urlu și eu. Mă uit, la reflexia mea și îmi dau seama că ăla sunt. Desfigurat,  sângerând, rănit de propriile mele alegeri și de propriul meu comportament.  Nu recunosc persoana la care mă uit. Ăla  nu sunt eu. Ăla e altceva. Nu cineva. 

          Ceva. Un monstru. Un nebun.

─ Mai încearcă odată, spune altă voce.  Chiar dacă nu ți-a iesit. Încearcă de o mie de ori.

Mai speră.  Chiar dacă ai pierdut-o. De o mie de ori.

Mai crede. Chiar dacă te-ai îndoit. De o mie de ori.

Mai rămâi puțin. Chiar dacă îți vine să fugi.  Poate are nevoie de tine.

Mai zâmbește, chiar dacă îți vine să plângi.

Mai mângâie. Chiar dacă îți vine să te lovești pentru vorbele și comportamentul nepotrivit.

Mai cântă.  Chiar dacă îți vine să urli.

Mai insistă. Cu moderație. Chiar dacă îți vine să renunți.

Mai visează.  Chiar dacă ți se spune că e în ZADAR.

Mai crede în ceva frumos. Acum începi să te schimbi. Chiar dacă ești urat pe dinauntru. Te cunosc bine.

Mai încearcă să zbori. Chiar dacă ai topit o mie de perechi de aripi, zburând prea aproape de soare.

Nu renunța.

─ Cum să fac toate astea? Nu știi nimic. Nu cunoști nimic. Doar spui asta sperând că mă voi simți mai bine. Nu îți iese. Las-o moartă.

─ Păi atunci, de ce nu îmi povestești cum a început totul? Dragostea voastră de la primele acorduri.