Conversații în oglindă

Amorțeală

          Stau jos, pe același scaun ros de timp, de molii și de lucruri nespuse. Îmi iau capul în mâini, respirând încet, adânc, repetat. Stau așa câteva minute bune, gândindu-mă la trecutul meu, la ce a declanșat toate aceste traume, aceste frici, anxietăți. La toate lucrurile care mi-au format caracterul de acum. La toate lucrurile greșite, pe care în mod inconștient le-am preluat de la alții, și apoi le-am aruncat asupra altor persoane, la care țineam mult. În felul meu. În felul meu strâmb, denaturat chiar, dar la care chiar țineam. Ridic ochii către oglindă, este întunecată. Nu se vede nici o reflexie, decât o adiere de om, care a fost cândva fericit. Dar nu trece mult timp și apare celălalt chip neutru, fără emoție. Pare liniștit. Odihnit.

─ Și? Ce te mai roade acum? Ce răspunsuri mai vrei?

          Oftez zgomotos, și mă rezem cu spatele de spătar, jucându-mă cu bricheta. Nici nu știu de fapt ce mă mai roade. Mă mai roade ceva? Mai vreau vreun răspuns, când evidentul mă domină?

─ Nici nu știu sincer. Sunt... amorțit. Și cam atât. Știi vorba aia, o belea nu vine niciodată singură? Huh, ei bine, este cât se poate de adevărată. Am ajuns în punctul în care începe să-mi fie frică de câte lucruri voi mai pierde pe viitor. Dar mai ales persoane. Deja, cercul meu de "prieteni" s-a dizolvat, nu am absolut nimic care să-mi dea o validitate. Ceva doar al meu. Sunt alte persoane dragi care sunt literalmente pe patul de moarte. Urăsc mirosul de spital, urăsc văitatul ambulanței. Parcă nimic nu merge cum trebuie, parcă totul se derulează cu încetinitorul. Zilele trec foarte greu, nopțile sunt pline de fantome și coșmaruri, somnul a plecat și el. Nici nu știu cum mă simt. Și nici nu știu ce întrebări să mai pun, ca să vreau răspunsuri. Presupun că o parte din mine a acceptat ce se întâmplă, dar cealaltă parte este încă în negare. Habar n-am.

          Se uită la mine, clătinând din cap. Apoi inspiră adânc, și spune:

─ Hai să-ți dau câteva vorbe pentru suflet. Că poate ți-o fi foame de vorbă pentru suflet. Fii atent.

Întotdeauna, ești la o decizie distanță de a-ți schimba complet viața.

Nu uita, vindecarea nu înseamnă că daunele sufletești nu au existat niciodată. Înseamnă că acele daune nu mai au nici o putere asupra ta.

Este în regulă să te doară și să suferi. Indiferent de motiv. Înseamnă că ai fost sincer în sentimentele tale.

Oamenii nu se schimbă pentru alți oameni. Decât în două situații: când este prea târziu, sau când au găsit pe cineva pentru care merită să o facă.

Nu te stresa. Nimeni nu vede ceea ce faci pentru ei. Dar vor vedea întotdeauna, ceea ce nu ai făcut.

Nu irosi apusuri minunate alături de cineva care la răsărit nu mai este acolo.

Asta o să fie nașpa: Sentimentele sincere și sincronizarea proastă este cea mai dureroasă combinație.

─ Ai zis-o p-asta, îi spun, cu coatele pe genunchi, uitându-mă la țigara care arde încet, mocnit.

─ Nu mă întrerupe, nu am terminat.

Nu te mai stresa că oamenii pleacă. Lasă-i să plece. Tu concentrează-te pe tine, și vei vedea că în timp, vor realiza ce au pierdut.

Freud a spus așa: Emoțiile neexprimate nu vor muri niciodată. Ele sunt îngropate de vii, și mai târziu vor reveni mai urâte ca niciodată. Adică, mai bine să le spui acum, decât să riști să le transformi în ceva urât.

Cea mai bună revanșă este aceea în care tu ajungi într-un punct în care nu îți mai pasă de răzbunare.

E în regulă să plângi. Oamenii plâng, dar nu pentru că sunt slabi. Plâng pentru că au fost puternici mult prea mult timp. Și într-un final, se adună, se ridică și merg înainte fără să privească înapoi.

Și o să închei momentan cu asta: Trăim fără să trăim, și suntem morți fără să murim. Dostoievski.

─ Și acum, ce am de făcut?

─ Păi, asta este o întrebare la care doar tu îți poți răspunde. Eu aici nu te pot ajuta. 

─ Astea trebuie gândite bine. Cred că chiar aveam nevoie de cineva să-mi dea alte palme, să mă trezească la realitate.

─ Stai liniștit. Eu sunt tu, ai uitat? Cum am spus mai sus, doar tu te poți scoate de  aici. 

          Trag adânc aer în piept, privind fumul țigării cum se ridică prin fereastra din tavan. Așa cum pleacă fumul, așa las și eu afară toate lucrurile negative din mine. Le expir prin gânduri, prin gesturi, mă debarasez de ele, și îmi setez un nou țel:

          De acum, ies din amorțeală. 

          De acum, accept că nu sunt persoana de care au alții nevoie. Și asta este ok. De acum, mă voi asigura că voi ajunge tot ceea ce își doresc, dar pe care nu îl vor avea.

          De acum, mă aleg pe mine.