April, în vârstă de 18 ani află că toată viața ei a fost o minciună. Totul începe cu moartea mamei sale. Trezită după o săptămână, singură în spital, casa lor suferind un incendiu, mama sa murind, iar ea neamindindu-şi nimic din acea noapte. E nevoi...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
April.
A fost ciudat. A fost pentru prima dată când mi-a luat apărarea, vorba vine. Acum era vineri şi îmi pregăteam ruxacul cu câteva lucruri, Edward mi-a transmis ca are să îmi de-a ceva. Aşa că weekend-ul ăsta ni-l petrecem acasă toți, asta înseamnă că vin acasă şi băieți. Sunt deja de o săptămână la scoală şi tot nu îmi pot folosi magia, dar nu mă dau bătută şi mă antrenez din greu. Am renunțat să mă mai gândesc la cele petrecute în pădure dar ceva mă tot înpinge să mă întorc acolo.
Un claxonat mă scoate din gânduri, cea ce înseamnă că a ajuns Aurelio. Abia aştept să îl îmbrățişez. Îmi i-au baltonul peste rochie, ruxacul pe umăr şi ies din cameră. Acesta mă întâmpină cu un zâmbet iar eu aleg să îl îmbrățişez. Îmi deschide uşa iar eu intru în maşină, ocoleşte şi intră şi el apoi pornim.
Nu ştiu cât facem până la conac dar adorm pe drum. Sunt trezită de Aurelio care îmi spune că am ajuns. La uşă sunt întâmpinată de o femeie mai scundă ca mine şi plinuță. Poartă o rochie neagră şi lungă, şi nişte cizme în picioare. Părul cărunt prins într-un coc cu nişte agrafe cu mărgele.
-Ce avem noi aici?
-Ea e..Aurelio da să vorbească dar ea îl întrerupe.
-Normal că ştiu cine e, doar i-am schimbat scutecele tărtăcuță. Mă i-a de mână să intrăm în casă dar un sunet de motor se aude iar noi ne întoarcem capetele. Un motor negru cu roşu este acum parcat lângă maşina cu care am venit. Persoana care o conduce se dă jos de pe motor şi apoi îşi dă şi casca jos. Rămân complet surprinsă când văd persoana care conduce aşa ceva este Alaskan.
-Ahh perfect. Acum că amândoi copii mei sunt aici nu îmi mai doresc nimic de la viață. Pentru prima dată văd ceva ce nu credeam că o să văd vreodată. Alaskan Castelano zâmbeşte. Chiar zâmbeşte şi sincera să fiu e frumos.
-La fel de tânără şi binedispusă ca întotdeauna.
-Of, băiatul meu! Aceasta întinde mâinile spre el iar acesta îl îmbrățişează. O lacrimă îi curge pe obraz şi o şterge repede.
-Eeee doamnă Carmelo, dacă începi să plângi nu mai vin. Aceasta îi dă o palmă peste ceafă iar el chicoteşte.
-Vino mai des, astea sunt lacrimi de fericire nătărăule. Ne trage după ea prin casă tocmai în bucătarie şi ne vâră câte un fursec în gură.
-Cum e? Aceasta se uită când la mine când la Alaskan. Muşc din fursec, care se pare că e de ciocolată iar arome multiple îmi inundă papilele gustative. Închid ochii şi savurez fursecul în linişte. Ciocolată albă cu fulgi de ciocolată neagră şi alune, se simte mentă şi arahide. E genial.
-Mmmm. Carmelo e delicios! Îmi întinde un platou şi mai i-au un fursec, experiența fiind aceeaşi, doar că de data asta am gemut. Aud pe cineva înghițând în sec, iar eu deschid ochii, privirea mea întâlnindu-se cu a lui Alaskan. Acesta pufneşte şi îşi dă ochii peste cap.
