Cross my heart

Prolog

Seattle, U.S.

Cu opt ani în urmă

     ― Nu poți pleca! Nu ești nicăieri în siguranță! Te rog, rămâi aici!

Vocea lui alerga în urma mea. Se lovea de pereții uriași, apoi își găsea calea până la urechile mele care o captau și odată cu ea o teamă inexplicabilă mă năpădea. O teamă și mai mare decât aceea care mă mobiliza.

Nimic nu avea sens și habar nu aveam încotro mă purtau picioarele goale, căci nu recunoșteam niciun detaliu din casa aceea. Părea imensă, iar holul ei interminabil aproape că mă împiedica să înaintez.

Semăna mai degrabă cu un muzeu din acelea unde mergeam adesea în vizită cu tatăl meu.

Tata...

Ultima imagine întipărită în minte cu el mă bântuia în cel mai oribil mod cu putință și era tot ce conta pentru mine în momentul acela. Să-l văd, să-i sar în brațe și să aștept ca ele să mă înconjoare. Doar așa aveam să mă asigur că el nu pățise nimic.

Trebuia să ajung la el, dar nu cunoșteam calea. Mă pierdusem într-un labirint fără sfârșit.

― Shiver, prinde-o! am auzit în urma mea.

Covorul se simțea moale sub picioarele mele goale, dar aveam impresia că mai mult mă sabota și că din cauza lui nu puteam mări viteza.

La finalul holului am zărit o ușă dublă, prin geamul căreia se întrevedea lumina de afară, așa că am gonit într-acolo, auzindu-i totodată alergând în spatele meu.

Dintr-odată inima mi-a bubuit în urechi, bruind celelalte sunete.

Am privit fix mânerul ușii, temându-mă că era închisă, iar eu n-aveam nicio șansă de scăpare.

Am întors pentru o secundă capul în spatele meu și am zărit cele două matahale care ajunseseră deja mult prea aproape și am știut că nu-mi rămâneau sorți de izbândă, chiar dacă aș fi reușit să ies afară.

Și totuși, în disperarea mea orbească, am fost capabilă să trântesc ușa, apoi să ajung în curtea casei, unde se întindea o priveliște verde, copleșitoare, căci ducea spre nicăieri.

M-am oprit în loc, lipsită de suflu, iar între timp cei doi au recuperat distanța și s-au postat la dreapta și la stânga mea.

― N-ai unde să pleci de aici! s-a răstit unul dintre ei.

― N-o să-ți facem nimic rău. Vrem doar să te protejăm, a vorbit și celălalt.

Cel din urmă și-a ridicat palmele în aer, în semn de pace.

― Cine sunteți și unde mă aflu?

I-am văzut uitându-se unul la altul.

― Vino! a întins șatenul brațul spre mine. O să vorbim înăuntru. E frig și ești desculță. O să răcești.

Vântul se înverșunase să se poziționeze de asemenea în contra mea. Bătea cu o intensitate care infiltra răceala în oasele mele sub cămașa aceea de noapte care se lipea de mine precum o a doua piele.

Tonul bărbatului a fost blând, cumva menit să mă liniștească.

Am clătinat frenetic din cap, fiindu-mi imposibil să mă încred într-un necunoscut.

― Nu mă întorc până nu-mi spu...

― N-ai de ales! a tunat celălalt peste mine. Ori îl asculți pe Cross, ori te târăsc înapoi acolo! capul lui a zvâcnit în direcția casei.

Șatenul a mârâit la el. Ceva din vorbele lui nu i-a convenit.

Am întors rapid privirea spre brunet ca să-l observ ridicând din umeri într-un gest indiferent.

― Va trebui să-i spui oricum că viața pe care o știa, s-a sfârșit pentru totdeauna.

Afirmația acelui bărbat a căzut peste mine precum o avalanșă de zăpadă, acoperindu-mi cu groază întreaga ființă.

Mi-am prins încheietura mâinii între degete, închizându-mi ochii și rugându-mă în mod repetat ca acela să fie un coșmar din care să mă trezesc înainte să rămân captivă în celula sa întunecată din care n-aveam să mai pot scăpa niciodată.