Cross my heart

CAPITOLUL 2

   ― Astăzi vom studia despre revoluția industrială, a anunțat Cross, așezându-se la biroul lui, față în față cu mine.

― Nu istorie! m-am strâmbat, aruncându-mă înapoi pe spătarul scaunului.

El m-a privit cu o expresie dezaprobatoare.

― Știi bine că e indispensabil să înveți despre cum s-a format și a evoluat lumea în care trăim acum.

― Dar prefer de o mie de ori să pun în practică tacticile voastre de luptă. Nu mai suport să stau aici și să aștept cu sufletul la gură până vă întoarceți din misiuni. Vreau să ajut și eu.

― Nu o să te implici în treburile noastre! Ți-am zis că...

― Da, da, l-am întrerupt fără să-mi pese de mustrarea pe care aveam s-o primesc în urma comportamentului meu rebel. Eu sunt doar un copil și n-am ce căuta să-mi vâr nasul în chestiuni care nu mă privesc, am intonat în batjocură cuvintele.

Drept vorbind, de abia împlinisem treisprezece ani atunci. Mă aflam doar de doi ani cu ei, dar acea perioadă de timp se transformase rapid într-o viață, căci parcă nici nu cunoscusem înainte de ei altceva.

Cel puțin de două ori pe săptămână Cross încerca să-și facă timp pentru a mă educa atât cât putea. Mai târziu m-a înscris la școală, dar până atunci s-a străduit să nu pierd nimic din ce-ar fi trebuit să studiez deja acolo.

Locuiam alături de cei trei frați, dar încă de atunci mă atașasem inevitavil de Cross, căci mi-a devenit fratele pe care mi l-am dorit întotdeauna. Ba chiar mai mult, se tranformase în mama și tata la un loc. Însă n-a durat mult sentimentul acesta de afecțiune care se rezuma la o dragoste pură, părintească, ci foarte repede a luat amploare și s-a preschimbat puțin câte puțin într-o dragoste usturătoare. Pe care însă am reprimat-o întotdeauna, din respect pentru relația dintre noi și pentru toate diferențele care nu ne puteau apropia.

A oftat prelung, semn că îi dădeam bătăi de cap și apoi a revenit cu atenția la cartea pe care o ținea deschisă între palmele sale. După aceea a bătut cu degetul în ea.

― Nu-i nimic mai important decât ceea ce facem acum.

Am pufnit zgomotos, iar privirea mi-a fost imediat furată de razele soarelui care pătrundeau pe fereastra din spatele lui și care dansau în porțiunea goală din încăpere.

― Nu mi se pare deloc...

― Nici măcar la asta nu te poți concentra! m-a mustrat el, atrăgându-mi atenția.

― Cum să te conving să mă iei cu voi? am insistat și m-am aplecat peste birou, așezându-mă cu obrazul pe suprafața tare.

L-am fixat cu niște ochi imploratori care speram să-l convingă.

― Nicicum. E inutil să ne pierzi timpul amândurora.

― Am destul din moment ce nu vrei să...

― Igo! a ridicat vocea.

― Prezentă! m-am îndreptat automat de spate, ducând palma întinsă la tâmplă, într-un salut milităresc.

Buzele lui au zvâcnit, iar asta m-a bucurat și pe mine. Orice mică victorie obținută de la el, însemna ceva.

― Ești imposibilă!

― Atunci știi că nu mă voi da bătută până nu voi obține ce-mi doresc, nu-i așa?

A țâțâit exasperat, dând din cap.