Legenda unui vampir - lup

Iubiri de sânge: Cap. 2

Coincidență?

Katy anunge în faţa liceului.  A fost un drum lung, nu e ușor să intri în pădurea portalului ca să mergi în lumea muritorilor.  Cel puțin ea așa îi vede,  muritori,  simpli soldați de carne care umblă jalnic printre ființele supranaturale.  Ce nu știu ei este că la fiecare colț e o creatură mitică, care poate nici nu știe măcar că nu e om. 

-

Kate!  O strigă Roxa, prietena ei de liceu.
-Hei,  spune Kate,  coborând din mașină.
-Arăţi moartă.
-Mulțumesc.  Probabil este cel mai drăguț lucru pe care îl voi auzi astăzi.
-Iar te-ai certat cu mama ta?
-Da, ce să vezi, au trecut nu știu câți ani de când tata a murit și încă nu i-a trecut.
-E normal,  tatăl tău a fost un erou.  Ți-am zis,  și nouă ne-a fost greu când unchiul meu a murit pe front în Afganistan.
-Da...  Urăsc războaiele, sincer...
-Hai să nu ne mai gândim la asta, bine?  Știu că nu vrei să arăţi durere.  Ești rece,  și la propriu, și la figurat,  dar știu că în interiorul tău, undeva acolo,  este un izvor de durere.  Să schimbăm subiectul, bine?
-Hm...
-Ai auzit că azi vine unul nou la noi în clasă?
-Ce?  Profesor?
-Nu, măi!  Elev.  Un tip din vest. 
-Nu mă interesează. 
-Știu,  dar dă-i o șansă.  Poate e de treabă.
-Poate...

Roxa nu știe adevărul despre prietena ei,   știe o variantă a poveștii, reinterpretată în stil pământesc,  care justifică stările ei afective și lipsa tatălui. Cu toate acestea,  Roxa este alături de Katy în toate zilele de liceu,  ajutând-o să se integreze printre colegi, deși nu asta caută ea.

Ajunse în clasă se așează în a doua bancă de la geam,  unde era locul ciudatelor, așa cum majoritatea le numeau pe cele două prietene.  Prima oră a început,  lucru anunțat de intrarea rapidă a profesorului pe ușa sălii de curs,  urmat de un băiat înalt,  deschis la ten,  șaten,  bine îmbrăcat.

-Gata, gata,  mai încet cu vorbăria, sugerează profesorul de matematică, Danne Outa, nou la catedră.  Astăzi am onoarea să vă prezint un nou coleg de-al vostru, îi face el introducerea noului venit care intră și el rapid în sală.
Băiatul ridică privirea din pământ și se uită spre colegii lui, lăsându-și ochii albaștrii cristal la vedere. Ochii lui inspiră putere, o ușoară teamă și...  magie.

-Bună dimineața,  eu sunt Jack,  am decis să vin la această școală pentru că am nevoie de un grad mai mare de învățare.  Sunt priceput la multe lucruri,  ador sportul,  matematica și științele.

*Katy*
Nu poate fi adevărat... De ce mă urmărește peste tot povestea asta?  De ce nu mă lasă în pace?  Trebuie să fie o coincidență a naibii de urâtă...

-Jack, ne bucurăm că ai ales această școală și sperăm să ne ridicăm la nivelul așteptărilor tale. Așează-te aici în prima bancă, pare a fi singura liberă. Colegii tăi cred că pot copia în spate,  accentuează profesorul ultima propoziție, uitându-se la clasă.

Jack vine în faţa Katalinei, lângă geam, și se așează,  scoțându-și paltonul lung și lăsându-l să cadă pe brațele lui bine făcute.  Se vede că face sport,  e mare și  înalt, dar ochii lui...  Ochii lui te trag prin sufletul lui rece și îti dau fiori.

Ora a decurs ca de obicei,  Jack și-a luat notițe pe toată perioada ei ,  iar acum, în pauză,  când profesorul a plecat,  Jack se întoarce spre cele două fete din spatele lui,  Katy și Roxa, întrebându-le:

-Hei, orele de științe se fac în laborator sau ceva? 

Vocea lui e ușor groasă,  foarte masculină pentru vârsta lui,  de parcă ar mârâi în timp ce vorbește.

-Hei,  răspunde Roxa fără să ezite,  nu trebuie să mergem nicăieri.  Mergem doar când avem experimente.
-Mersi.  Sunt Jack, apropo, precizează el,  întinzând mâna.
-Roxa,  încântată! răspunde ea aducându-i ferm mâna. Ea e Katy!  adaugă Roxa arătând spre prietena ei.
-Am și eu limbă, să știi,  adaugă Katy.
-Da?  Păi nu se vede.  Jack nu te mănâncă, nu-i așa? începe Roxa să râdă.
-Hah! exclamă Jack surprins. Nu, bineînțeles.  Ți-am greșit cu ceva totuși?  Părea că ai văzut o fantomă când m-am prezentat la începutul orei.
-Nu.  Doar simple coincidențe care nu-mi fac plăcere, la fel cum nu-mi face plăcere nici prezenţa ta aici.
-Kate!  exclamă Roxa.  Ce dracu te-a apucat?
-E ok,  o liniștește Jack,  uitându-se cu ochii larg deschiși în ochii lui Katy.  Nu mă impresionează ceea ce crezi, zici sau faci.  Dacă ai probleme personale, înțeleg și nu mă bag,  dar eu nu am nicio vină,  la fel cum nu au nici cei din jurul tău, care trebuie să te suporte.  Ai o stare aiurea,  emani numai energie negativă și sigur nu asta este personalitatea ta.  Dacă vrei să plec de aici,  voi face schimb cu un alt coleg,  dar nu o să mă las afectat de traumele tale.

Jack, pe lângă coincidența de nume pe care o are, prezintă tărie de caracter și curaj,  întrucât nimeni nu-i spusese lui Katy până acum asemenea lucruri așa direct.  Jack dă să se ridice, dar Katy îl prinde de mână.

-Ce faci?  o întreabă Jack.
-Stai, scuze...  Te poți așeza.  Îți explic... 
-Bine,  îmi pare rău că am fost așa dur și direct,  dar nu-mi place să fiu luat așa din prima mea zi. 
-Ai dreptate.  Vă explic, ok?
-Ascultăm, insistă Roxa.
-Tatăl meu face azi câțiva ani de când a murit într-un război, ok?
-Îmi pare rău să aud,  înțeleg de ce ești sensibilă,  dar nu este vina mea, menționează băiatul.
-Știu,  doar că pe tatăl meu îl chema Jack...
-Poftim? întreabă Roxa și Jack cu uimire în același timp.
-Îmi amintești de el...  Atâta tot.
-Și ăsta nu ar trebui să fie un lucru bun?  Nu înțeleg.
-Uite,  Jack,  mama mea e... Încă suferă,  iar asta se răsfrânge asupra mea cumva...
-Înțeleg. 
-Înțelegi?
-Tu nu vezi în imaginea tatălui tău un exemplu,  un motiv de liniște,  ci un motiv de ură. 
-Dar nu l-am urât...
-Dar acum o faci.  Te-a lăsat singură cu mama ta,  iar ea încă suferă și se descarcă asupra ta cu toată durerea și suferința.  Înțeleg.
-Wow...
-Vrei să știi un secret?  Ai mei au murit acum 7 ani, când aveam 11, într-un accident de mașină.  Am crescut printre mătuși și mai mult singur.  Crezi că e ușor?
-Nu...  Îmi pare rău.
-E ok.  Am trecut peste, oarecum. 

Roxa intervine:
-Îmi pare rău că aveți așa povesti.  Pare că aveti multe în comun,  de ce nu ieșiți la o plimbare? V-ar prinde bine.
-Roxa! exclamă Katy îmbujorată.
-Sincer, mi-ar plăcea.  Simt că e ceva la tine care merită descoperit.  Ce spui,  astăzi,  după ore?  Stăm o oră în parc,  ne plimbăm puțin.
-Haide,  Katy! 
-Mama s-ar supăra...
-Ţi-ar prinde bine. Va înțelege.
-Dacă vrei,  mi-o dai la telefon și vorbesc eu cu ea. 
-Nu,  exclus.  Bine, o sun.  Dar să nu aud o vorbă.

Katy își ia telefonul și o sună pe mama ei.  Semnalul e foarte bun între cele două lumi.
-Alo?
-Mamă!
-Katalina?  Ce-ai pățit?
-Nimic.  Crezi că pot sta după școală la niște cursuri? 
-Cursuir?
-Da...  Cursuri.  Ceva despre mitologia grecilor și sacrificiile din perioada aceea.
-Sacrificiile grecilor?
-Da.
-Nu știu ce să zic. Știi că astăzi...
-Știu.  De-aia spun.  Am nevoie de asta.
-Bine.  Stai cât vrei.  Te va aduce unchiul tău când îl suni.
-Pot veni singură, mamă.
-E noapte și e periculos în pădure.
-Mamă,  te rog.  Mă descurc.  Promit să am grijă.
-Bine.  Ai mare grijă.  Dacă te simți în pericol, nu uita, ne desparte un gând una de cealaltă. 
-Am înțeles.  Stai fără grijă.  Încearcă să dormi.  Ai nevoie.
-Ha,  bună glumă.  Aproape că m-ai făcut să râd. 

Katy îi închide mamei sale și, fericită, exclamă :
-Mă lasă!
-Bine.
-Roxa,  mergem până la baie? 
-Da,  am nevoie.