sarbatori fericite si Hristos a inviat>:D< cu ocazia Pastelui, o minune, am postat. da, nici eu nu stiu cum, dar mi-a venit chefu de scris. nu prea stiu ce a iesit, avand in vedere de cand nu am mai facut asta de mult, dar sper ca nu e un esec total. astept critici:) a, si mai un capitol la poveste:)
@};-
~4~
În ciuda a ceea ce lăsam să se vadă, voiam sa fiu singură. Mă săturasem de toţi vampirii, vrăjitoarele şi toţi ceilalţi care nu mă lăsau să mă duc acasă. Aveam în faţă trei zile în care eram relativ liberă să fac ce vreau şă să redevin parţial, eu.
Ameţelile din cauza lipsei sângelui au început să dispară. Deveniseră atât de normale încât nici nu le mai sesizam, făceau parte din viaţa de zi cu zi. Totuşi, nu au dispărut de tot. Lipsa ochelarilor şi vederea mea slabă continua să îmi dea dureri de cap. Şi ca totul să fie ,,perfect’’, am învăţat aproape toată biblioteca la lumina lumânării. Mă simţeam de parcă încă o privire asupra cărţilor mi-ar lăsa fără vedere, dar mă chinuiam şi mai continuam.
Cred că am căutat printre miile şi sutele de cărţi mai mult decât oricine altcineva. Ajunsesem să ştiu aproape tot, ce fel de cărţi se găseau pe fiecare raft şi rând, dar tot nu puteam găsi ceea ce căutam. Nu voiam să citesc o carte, nu ma interesa. Voiam să aflu ce are toată lumea cu mine şi cu sângele meu.
Mă credeau proastă. O fată umană, prostuţă, care nu ştie nimic şi se vinde pentru libertate. În mare parte era adevărat, dar şi pentru a te juca cu ei pe degete e nevoie de ceva în cap. Realizau sau nu, până la urmă, toţi dansau cum le cântam. Şi, cu toate că nu mă opream din chinuitul acelui pian imaginar, nu credeam nici o clipă că ei chiar o vor face.
Pentru cineva din afară, eram cea mai naivă persoană, dar nimeni nu ştia ce e în sufletul meu. Nimeni nu ştia ce cred cu adevărat. Nu tot ce spun eu este şi adevărat. Să am încredere în mortăciunile astea, ha, drept cine mă iau?! Nici o clipă nu am crezut că Raul mă va duce cu adevărat acasă, nici când îi spuneam că am încredere în el. Am mizat destul de mult pe ceva foarte slab. Nu credeam că se va ţine de cuvânt, până în ultima clipă m-am îndoit de el şi chiar şi după aveam împresia că nu mă va lăsa să trăiesc.
Dacă aş fi putut, i-aş fi omorât pe toţi, fără o clipă de gândire, fără un regret. Îmi distrugeau încetul cu încetul viaţa fără să se gândească. Eu de ce m-aş fi comportat altfel cu ei? Pentru că erau singurii care mă puteau ajuta. Ajunsesem la un pas de a mă întoare acasă. Era cel mai incert dintre toţi şi pentru el făcusem tot. Nu puteam să le distrug amărâta aia de viaţă pe care n-o aveau, căci rămâneam blocată într-o lume fără speranţă. Dar în imaginaţia mea, toţi, aproape toţi, muriseră de sute şi zeci de ori în feluri cât mai diferite şi monstruase. Nu credeam înainte că pot să îmi imaginez aşa ceva, să torturez mintal o perseană atât de mult. Dar eu nu mai eram cea de dinainte...
Răspunsuri. Voiam răspunsuri, nu alte întrebări, iar cea care ardea în mintea mea se lăsa aşteptată. Cărţi în franceză, germană, latină, slavă, o mulţime de limbi pe care nu le ştiam şi nici una nu putea să îmi de-a răspunsul. Şi totuşi, o găsisem. Româna, necunoscută mie şi totuşi, vorbită de toţi de aici. În ea, scrise cu litere negre, pe o hârtie îngălbenită, găsisem răspunsul, însă ochii mei refuzau să vadă. Tot mai multe pete îmi apăruseră în faţă, mă tăiasem de mai multe ori în hârtie şi renunţasem. Am aruncat dincţionarele. Găsisem cartea ce îmi va da răspunsul şi simţeam cum arde în mâinile mele.
