capitolul 8:) mai doua capitole si gata prima parte a povesti:) astept critici:)
-8-
Un somn fără vise. Aşa a trecut toată noaptea. M-am foit puţin în pat fără să-mi deschid ochii. După câteva secunde, m-a lovit ca un fulger: eram într-un pat, iar ultima dată eram în padure.
M-am ridicat repede. Am privit disperată în jur. Îmi puteam simţi bătăile inimii intensificându-se de câteva ori. Eram într-un fel de bucătărie. În mijloc era o masă rotunda, nu tocmai mare, dar suficientă pentru 4 persoane, iar scaunele erau împrăştiate prin cameră. În faţa focului din vatră statea unul din ele, dar era gol. Un ceaun uriaş fierbea pe un foc neprimitor. Tot peretele acela şi cel de lângă aveau rafturi de sus până jos, pline cu borcane de toate culorile şi formele, unul mai înspăimântător ca altul. Stăteam într-un colţ, pe un pat micuţ, dar destul de călduros, din paie. Eram îmbrăcată într-un fel de cămasă de noapte ce a fost odată albă.
Eram singură, cel puţin pentru moment. M-am ridicat uşor ameţită şi m-am uitat la ceilalţi pereţi. Erau goi şi de un maro murdar. O mătură era spijinită de un colţ şi câte o uşă pe fiecare perete. Un gemuleţ mic era acoperit de o draperie pe măsura lui şi foarte groasă, oprind orice rază de soare ce ar fi vrut să intre. Oare era zi sau noapte? Nu ştiam.
Am încercat ambele uşi. Închise. M-am îndreptat spre ceaunul în clocot. Focul din vatră era singura sursă de lumină şi părea la ultimele flăcari. Nu puteam spune ce fierbea, dar era dezgustător. Avea o culoare verzui-maronie şi un fum alb ieşea din el. Un fior rece mi-a trecut prin corp. Ceva îmi zicea că am de-a face cu o vrăjitoare şi absolut nimic nu spunea că este una bună.
Deodată, o uşă a scârţâit. Vântul de afară a mişcat puţin draperia groasă de lângă şi a intrat o femeie. Nu era bătrână, mai mult de 35 de ani nu părea să aibă. Grasă... nu era. Cu părul alb... nu, pentru că era şatenă. Ca o zgripţuroacă... nici atât. Arăta ca o femeie normală, fără nimic ciudat. Cu toate astea, instinctul nu mă înşela...
- Se pare că te-ai trezit. Era şi cazul.
Mi-a zâmbit după care s-a întreptat spre foc. A pus un braţ de lemne pe care l-a adus cu ea, după care s-a uitat printre borcane. A ales unul ce conţinea o licoare albastră. Nu era o culoare plăcută, ci de-a dreptu' scârboasă. A aruncat în ceaun jumătate şi a spus ceva într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Compoziţia a luat o culoare roşie-sângerie. Mă rugam să nu fie cina...
- Nu sta şi te uita, pune de masă, mi-a făcut semn spre un dulap pe care nu îl observasem. Am scos două farfurii şi voiam să iau şi tacâmuri când m-am oprit.
- Furculiţe sau linguri? am întrebat fără prea multă voce.
- De care vrei tu, iubito, veni răspunsul imediat.
Am scos furculiţele în speranţa că dacă va pune ceaunul pe masă, nu o să îmi folosească la nimic. Şi-a tras un scaun la masă şi am făcut şi eu la fel. Făceam totul mecanic. Numai gândul la chestia aceea roşie îmi întorcea stomacul pe dos.
- Stai liniştită, poţiunea este pentru merii de afară. Ieri am folosit ultimul măr putrezit şi o să mai treacă ceva până o să de-a rod, a spus de parcă mi-a citit gândurile.
A pus pe masă o farfurie cu câteva bucăţi de carne nu prea bine preparate şi nişte cartofi.
- Serveşte!
Nu m-am grăbit. Am ales cea mai mică felie de carne cu un cartof ce părea mai fiert, însă era doar de suprafaţă. Adevărul e că Irina era o bucătăreasă foarte proastă. De cele mai multe ori ardea mâncarea, aşa că prefera să nu o lase prea mult. În consecinţă, nu era nici măcar gătită bine...
- Ce eşti aşa tăcută? Ştiu că poţi vorbi, căci ai făcut-o mai devreme, a început pe la mijlocul minunatei mese.
- Mulţumesc, am zis cu voce joasă în timp ce mă chinuiam cu o bucăţică de carne cam tare.
- O, pentru nimic. Chiar nu puteam să te las să zaci acolo în pădure. Edgar devine mai crud pe zi ce trece!
La auzul lui, mi-am ridicat capul. Mă întrebam ce ştie această vrăjitoare, ce aş putea afla de la ea.
- Deci ce a mai făcut? a întrebat de parcă se interesa de vremea de afară.
- Păi... dar nu ştiam ce să-i răspund.
- Te-a dat sclavă lui James, nu? a oftat lăsându-şi furculiţa în farfurie.
- Da...
- Ca şi tatăl său...
- Ce vreţi să spuneţi? am întrebat cu ceva mai mult glas.
- Pe vremea când Edgar era de vârsta lui James a avut o nouă sclavă în fiecare zi. Cel mai mult a rezistat o negresă, 3 zile, dar atât. Era cunoscut pentru cruzimea lui, deşi acum se pare că s-a mai potolit. Baliverne... a dat cu mâna în aer de parcă lovea ceva. Şi fiu-su, la fel. Săraca de tine! Te-a mai şi însemnat ca pe o vită!
Mi-am lăsat capul în jos. Era adevărat, toată cicatricile însemnau că sunt a lui...
- Dar nu-ţi face griji, am scăpat eu de ele, mi-a zâmbit larg.
- Mulţumesc, m-am bâlbâit.
- O, nu-mi mai mulţumi atâta şi spune-mi cum ai ajuns în situaţia asta! O răpire probabil, nu?
Eh, dacă ea începe cu întrebările, atunci pot şi eu...
- Cam aşa ceva...
- Dezvoltă.
Am inspirat adânc şi i-am povestit noaptea aceea. Nu m-a întrerup, părea chiar interesată.
- Edgar chiar ar trebui să îşi schimbe slugile! Atât Caleb cât şi Horaţiu sunt nişte idioţi! Cine trimite la o răpire de genul ăsta un mut şi un vampir care nu mai are miros? Mda, de asta se duce lumea noastră de râpă...
- Mut? Fără miros? mi-am încercat norocul.
- Da, normal! I-am blestemat acum mult timp pe amândoi! Caleb e mut, iar pe Horaţiu l-am lăsat fără preţiosul lui miros! Aşa le trebuie! Ei, se pun ei cu mine? Las' că le arăt eu!
Am lăsat-o să se liniştească. A luat totul de pe masă şi a ieşit cu ele afară. S-a întors după ceaun, l-a luat şi pe el cu ea şi nu mi-a mai adresat nici un cuvânt. M-am aşezat pe patul meu şi priveam focul din vatră. Într-un fel ciudat, nu mi se părea deloc primitor. Îmi dădea împresia că ar trebui să fug, cât mai departe, cât mai am timp, dar nu am putut face asta. Vrăjitoare sau nu, m-a ajutat. Puteam măcar să rămân să văd ce vrea. Până la urmă, poate mă putea ajuta să mă întorc. În ciuda faptului că totul în jurul ei striga: ‚‚fugi, e rea'', nu părea chiar aşa. Am hotărât să rămân pentru moment, chiar să îi câştig încrederea.
S-a întors peste aproximativ jumătate de oră. Părea din nou bine dispusă. M-a rugat să merg cu ea, să o ajut, dar nu mi-a spus despre ce e vorba. Am urmat-o ca un căţeluş cuminte. Recunosc, îmi era cam frică de ea...
Mi-a spus să mă urc într-un nuc, pe motiv că are nevoie de nişte frunze. Ce mi s-a părut ciudat era că s-a urcat cu mine, dar nu am comentat. Am stat mai pe la baza cregii, nefiind tocmai o fană a înălţimilor. Tocmai mă întindeam după nişte frunze ce se aflau deasupra mea când am simţit o mână pe spate. Baborniţa m-a împins de pe creangă...
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc după aceea e contactul cu iarba, dar care nu a atenuat prea mult durerea. Am simţit o durere imensă în tot corpul, în special la burtă, pe care picasem. După aceea, totul a devenit negru...
