Nebuloasa dintre noi

4

       —Ieri nu ai venit.

      Soarele ne sfredelea creștetele brune.

      Hotărâsem ca, în ciuda faptului că el nu venise cu o zi înainte, să mă întorc la cimitir și ziua ce urma.

      Dar s-a arătat și el de data aceasta.
Și eu nu am mai putut să tac.

      Pentru prima dată, după aproape trei săptămâni în care am stat, zilnic, lângă crucea aceea, împreună, i-am auzit glasul.

      —Vocea ta e ca o mângâiere.

      A spus-o cu atâta nonșalanță, cu atâta naturalețe și atât de inocent, încât nu mi-am putut stăpâni un surâs timid.

      —Și, totuși, de ce nu ai venit ieri?

      S-a uitat la mine atent, cu precauție,ca și cum s-ar fi temut că privirea lui mi-ar putea dezintegra ființa.

      Apoi și-a strecurat mâna în jachetă și a scos un pachet.

      Era învelit într-o hârtie cafenie, simplă.

      —E pentru mine? l-am întrebat, uimită.

      A încuviințat cu o înclinare a capului, întinzându-mi pachetul.

      L-am apucat cu mâinile tremurânde.

      Un cadou? Ce ar putea să fie? Și ... de ce?

      Înainte să pot deschide pachetul, s-a ridicat.

      M-a mai privit o dată, cu gura lățită într-un zâmbet satisfăcut, și apoi a plecat, fără să mai scoată vreo vorbă.

      Iar eu am rămas singură, strângând pachetul la piept.