Nebuloasa dintre noi

11

-Am visat-o din nou.
L-am privit atentă.
Stăteam pe banca din cimitir, cu capul în poala lui. Îmi împletea părul.
-Mama ta?
-Mhm...
-Și...?
A zâmbit ștrengar.
-A spus că te place.
Nu mi-am putut reține un hohot de râs.

M-am ridicat în capul oaselor și i-am luat fața în mâini.
-Știi că am și eu părinți, nu?
-Hm...Cam așa ar fi logic , nu?
L-am lovit ușor în umăr, după care am spus:
-Serios, acum. Le-ar plăcea să cunoască persoana cu care îmi petrec fiecare după-amiază de vreo lună încoace.
Deodată, și-a schimbat atitudinea. S-a tras mai departe de mine și a devenit mai distant.
-S-a întâmplat ceva? Am zis ceva greșit? David, dacă nu vrei, e în regulă. Am putea să mai așteptăm un timp, am putea să...
M-a întrerupt, lipindu-şi degetul arătător de buzele mele.
-Potolește-te. Nu ai greșit cu nimic. Sigur că o să facem asta. Îți promit.
-Și atunci...de ce ai...
-De ce am reacționat așa? Îmi pare rău, a fost involuntar. Când ai pomenit de familia ta, mi-am amintit că eu...nu mai am așa ceva...
L-am privit crispată.
Apoi m-am tras mai aproape de el și l-am strâns cu putere în brațe, șoptindu-i:
-Eu sunt familia ta acum.