Nebuloasa dintre noi

13

      La naiba, nu mai plânge.

      Nu știu de ce plângeam. Dar lacrimile deveneau tot mai fierbinți, sfrefelindu-mi obrajii.

      Începuse să plouă cu stropi mari și înțepători.

      Alergam pe stradă, făcând abstracție de mașinile care mă claxonau frenetic.

      Voiam să ajung odată la mine în cameră și să plâng în pace.

      Am simțit niște brațe puternice strângându-mă, când mă aflam în dreptul unui parc.

       Știam că va veni după mine.

      —Lasă-mă, te rog. Până mâine îmi trece.

      —MIA.

      Nu știu dacă era modul cum efectiv a urlat la mine, sau privirea lui injectată și plină, dar PLINĂ de disperare, dar am cedat, spunându-i obosită, cu un suspin:

      —Da,David.

      —Ascultă-mă, te implor. Nu m-ai lăsat să termin. Nu mi-ai dat voie să îți spun tot, ai ascultat doar prima parte a răspunsului meu.

      —Pfff...Bine, atunci spune-mi acum continuarea, i-am zis ușurată, mângâindu-i obrazul ud.

      I s-a luminat chipul.

      —Nu aici. Ne întoarcem în cimitir. Dăm timpul înapoi.

      —Dar, David...Plouă. De ce să dăm timpul înapoi?

      —De ce, Mia? De ce? Pentru că...La naiba! Am atât de puțin timp de petrecut cu tine și vreau ca niciun moment pe care îl împărțim să nu lase urme amare în sufletele noastre!

     

      Am intrat pe porțile cimitirului ținându-ne de mâini.

      Ne-am așezat pe bancă.

      —Acum...Spune-o din nou, mi-a poruncit David, cu o seriozitate prefăcută.

      L-am privit în ochi.

      —Zi-mi că mă iubești.

      —Nu am cum să îți zic că te iubesc, Mia. Nu am cum. Dacă ți-aş spune că te iubesc, ar însemna că ce simt eu pentru tine mai simt și alții. Nu...Ce e între noi nu e iubire...E indispensabilitate. Nu aș putea să supraviețuiesc fără tine. Ești, efectiv, motivul pentru care mai sunt aici.  Nici nu știu cum să îți spun...Ești ca... O inimă pentru mine. Tu bați în mine. Tu pulsezi în mine. Tu îmi dai aer să respir. Tu îmi ții de foame, de sete. Tu ești vindecarea mea, ești singurul lucru pe care îl văd. Nu mai văd soare, nu mai văd pădure. Nu mai miros flori, nu mai aud vântul cum vâjâie. Tot ce văd,simt, miros, gust, e ființa ta. Mi-ai acaparat toate simțurile. Mi-ai acaparat toate cele cinci simțuri, Mia. Și mi l-ai oferit și pe al șaselea: acum te simt pe tine.  Nu pot spune că te gust, miros, pipăi, aud , sau văd. Pot spune doar că te simt. Că ești în mine. Ești parte din mine. Ființa ta e implantată în mintea, în sufletul, în rațiunea mea, în alter-ego-ul meu...

      S-a oprit să respire.

      A inspirat adânc aerul umed.

      Ploaia s-a oprit.