Prolog. Prima promisiune ●

7.2K 326 99
                                    


Cu 58 de ani în urmă...

   Cea mai strălucitoare era lumina Ei. Bezna cea mai adâncă era întunericul ce domnea în ochii Ei.

   Ea era Viață.

   Fumul de țigară se ridica în rotocoale prin fața ochilor, lăsând în urmă doar un miros puternic, înțepător, pe care îl cunoștea prea bine. Trase fumul înecăcios adânc în piept și îl reținu câteva secunde, doar pentru plăcerea de a își simți plămânii inundați de focul familiar. Îl eliberă printre buze, apoi mai trase un fum, bucurându-se din plin de senzații. Privirea îi zbură pe cerul care se întindea deasupra. Era prima noapte cu lună plină după foarte multă vreme. O ploaie de argint de revărsa asupra zidurilor vechi ale Castelului.

  Bărbatul aștepta în semiîntuneric, la balconul în care mai stătuse și în alte zile, cu alte nenumărate ocazii, prea multe pentru a fi numărate. Făcu o încercare să și le amintească, dar era în zadar. Memoria sa, pe cât de bună, pe atât era de întrecută de această activitate. Fuma alene, privind cerul într-o încercare eșuată de a părea nepăsător, dar umerii i se mișcau înainte de fiecare dată când auzea un zgomot în întuneric. Un fâlfâit de aripi. Probabil câteva păsări sau poate era doar adierea vântului peste frunzele de octombrie. Era frig, dar frigul nu-l mai afecta de multă vreme. De mult prea multă vreme, gândi cu o oarecare nefericire, apoi suflă o nouă pătură de fum. Pachetul de țigări scumpe era îndesat neglijent în buzunarul de la spate, dar hainele îi erau perfect aranjate și de cea mai bună calitate.

   Lumina lunii, catifelată și argintie, îi lumina vag trăsăturile. Câteva șuvițe din părul negru, aproape la fel de întunecat ca noaptea în care bărbatul încerca să se ascundă, îi cădeau rebel pe frunte. Statura înaltă, solidă, îl transformau într-o prezență care nu putea trece neobservată. Poziția corpului și eleganța cu care ducea țigara la buze oferea un aer straniu chipului său neobișnuit de proaspăt.

   Un bărbat tânăr, de nici douăzeci de ani. Părea prea tânăr pentru acele vremuri care, într-un mod bizar și greu de înțeles, se potriveau posturii sale. Dar nu trupul, de altfel de invidiat, era cel care invoca eleganța și frumusețea, ci chipul. În lumina lunii, trăsăturile sale evocau imaginea unui înger. Alb și strălucitor în întuneric, cu trăsături delicate. Chipul oval, cu maxilarul bine conturat, adăuga o notă de ferocitate frumuseții sale uluitoare. Razele argintii se revărsau peste pleoapele cu gene lungi, dese, care formau semiluni pe obrajii albi de fiecare dată când închidea ochii gânditor. Buzele strânse într-o dungă inexpresivă, de un roz catifelat, comparabil cu cel al bobocilor de trandafiri, îi trădau starea tensionată. Dar ce era cu adevărat impresionant la chipul său erau ochii de un albastru intens.

  Un albastru cum rar era dat cuiva să întâlnească. Luminos, ca al cerului de vară și al momentelor fericite. Dar totodată un albastru al iernilor și fulgilor de zăpadă. Erau frumoși, dar stranii, de neconceput. Cerul verii se oglindea netulburat în ei. Adânci, ca suprafața unui lac limpede în lumina soarelui, nemișcați. O oază de tihnă la prima vedere, dar înspăimântători când priveai în adâncurile lor.

  —   Ai putea la fel de bine să facă parte din decorul castelului.

  Vocea răsună de undeva din spatele său, dar bărbatul nu se clinti. Rămase sprijinit în continuare de balustrada balconului elegant, din marmură albă. Doar ochii ireali sclipiră rece și luminos pentru câteva secunde.

  —   Presupun că ai putea fi un David chiar foarte reușit, spuse în continuare noul glas, de femeie, tot mai aproape.

  Apoi bărbatul simți atingerea. Degetele reci păreau asemeni unei catifele ținute în bătaia unui vânt înghețat și aruncată după peste pielea sa fierbinte. Își abținu impulsul de a-i da mâna la o parte, forțându-și inima să bată în același ritm monoton.

Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIEREWhere stories live. Discover now